Telefonul sună fix la ora 21. Deși insistent, nu părea să deranjeze pe nimeni din încăpere. De altfel, nici nu avea cum, pentru că în locuinţă nu se afla nimeni la acea oră, cum nu se aflase nici cu două ore înainte şi nici în urmă cu o zi. Întregul apartament arăta dezolant prin deranjul deplin care domnea în interior. Patul din dormitor era desfăcut, iar lenjeria de pe el arăta ca un câmp de bătălie în care un cuplu îndrăgostit şi-a stors ultimele picături de energie într-o duioasă încleştare de trupuri tinere şi fremătânde. Urmele înlănţuirii amoroase se ghiceau peste tot în dormitor, de la obiectele de lenjerie intimă aruncate pe ici, pe colo, la amprente graţioase de ruj de pe o cană de cafea. Cei doi tineri se cunoşteau, cu siguranţă, de ceva vreme, pentru că totul în jur dădea senzaţia unei intimităţi nemimate, sincere şi încărcate de mirosuri carnale pe care doar un anume interval de timp petrecut împreună le poate sugera. Lucrurile chiar aşa stăteau, de vreme ce Laurenţiu o cunoscuse pe Ioana în urmă cu vreo şase luni, ori poate chiar şapte.
Era într-o seară ploioasă de primăvară călduţă, când, fără prea multă tragere de inimă, plecase de acasă cu încă doi prieteni într-unul din cluburile selecte ale oraşului. Voia să bea ceva tare, ameţitor, un coniac sau mai degrabă o vodcă, singurele băuturi care ar fi putut să-l facă s-o uite pe Cris, bruneta cu ochi albaştri, studentă la Ştiinţe Economice. Genul de femeie care înnebunea instantaneu şi un batalion de bărbaţi atunci când se dădea jos din maşina fiţoasă pe care o conducea mai mereu prin oraşul din vest. Într-o zi s-a gândit să-i spună cu un tupeu pe care nici el, tipul trecut binişor de 30 de ani şi cu ceva iubiri trăznet în palmares, nu l-ar fi bănuit, că povestea lor s-a cam dus dracului şi că el crede că n-o mai iubeşte. Fireşte că lui Cris i s-a părut la început că visează, că aude voci îndepărtate şi străine, atât de de mare i-a fost uluiala. „Adică, la naiba, neisprăvitul ăsta chiar vorbeşte serios, vrea să-mi dea papucii tocmai mie? Dobitocul mă–sii, mi-o mai şi spune de parcă l-ar durea în fund de ce o să se întâmple!” Iar bruneta frumoasă, cu sânii ei splendizi şi picioare lungi cât Everestul şi-a revenit rapid din uluială, a trântit cu forţa uraganului Katrina uşa apartamentului şi şi-a urcat funduleţul ameţitor în Porche-ul tăticului milionar în euro, dispărând pentru totdeauna din viaţa lui Laurenţiu.
Mult timp a zăcut ca un tâmpit într-o stare de prostrație vecină cu plutirea în înaltul norilor, atât de afectat a fost după plecarea fetei. O visa noaptea şi uneori şi ziua, când mai mult dormea decât îşi vedea de casele sale proiectate pentru clienţii cu bani mulţi din oraşul de câmpie. Arhitectul din el începuse să construiască scenarii groteşti în care frumuseţea de Cris făcea dragoste cu unul sau chiar cu mai mulţi bărbaţi deodată, în timp ce el îi privea tâmp în dezlănţuirile lor erotice. I se părea că aude vocea fetei prin te miri ce locuri, rostindu-i batjocoritor numele şi râzând homeric în vreme ce-l vedea ca printr-o perdea de ceaţă.
„I-am spus că n-o mai iubesc, ştiind că astfel mă va părăsi val-vârtej. Fireşte că o iubeam la fel de mult ca în prima zi, ba poate chiar mai mult, doar că nu ajunsesem atât de idiot încât să cred că, la cât de bine arăta nenorocita şi la felul în care au crescut-o părinţii ei miliardari, m-ar fi iubit toată viaţa şi „am fi fost împreună la bine şi la rău”, bla, bla, bla. De-aia mi-am spus că era mai bine s-o las baltă acum, decât mai târziu, când cine ştie cu cine s-ar fi tăvălit, din dragoste, nu-i aşa, pentru noul şi fierbintele amorez şi dintr-o infinită plictiseală faţă de fraierul de soţ care ar fi aşteptat-o acasă pe Diva cu ochi albaştri şi picioare sexi mai lungi decât cedrii de Liban”.
Aşa avea să-i răspundă celui mai onest prieten al său dintre toţi cei pe care-i avea, blândul şi inocentul Paul, când acesta l-a întrebat, simplu şi cu o tristeţe mare cât Marea Neagră, în glas: „De ce Laurenţiu, de ce? Era atât de frumoasă, încât pe mine unul mă durea uneori capul când o vedeam ieşind cu tine!”.
După vreo două luni, animalul cuceritor din el avea în cele din urmă să iasă din nou la atac, mirosind o pradă nouă şi cât mai apropiată de gusturile sale de Don Juan cu ştaif. Era Ioana, studenta la litere, proaspătă precum o zi de mai şi fierbinte precum un sfârşit de august din vremurile noastre, când clima a luat-o razna în aceeaşi măsură ca minţile noastre de inși rătăciți cu busola la ei!
Zveltă ca o trestie şi înăltuţă, fata semăna izbitor cu una dintre actriţele românce în vogă pe la sfârşitul anilor ’90, Daniela Nane, parcă, detaliu pe care Laurenţiu l-a remarcat destul de rapid. Senzualitatea fetei ieşea cel mai bine în evidenţă atunci când era bosumflată, tristeţea accentuîndu-i aerul de fiinţă ingenuă, dar care, dacă şi-ar fi propus cumva, ar fi putut deveni fără probleme o vampină în toată regula. Prospeţimea Ioanei l-a sedus însă mai mult decât orice alte calităţi, dar şi faptul că, spre deosebire de Cris, cu fata asta chiar putea să converseze şi despre altceva decât, de pildă, despre noutăţile vestimentare din mall, ori ultimul parfum Dolce & Gabana, destinat puştoaicelor fatale, se înţelege.
Trecuseră astfel aproape şase luni de când se iubiseră pentru prima oară şi totul curgea lin în relaţia lor amoroasă. Pentru Laurenţiu, care până la 30 de ani nu a rezistat împreună cu o femeie mai mult de jumătate sau, hai!, cel mult un an, situaţia părea şi serioasă, şi amuzantă în acelaşi timp. I se părea că fata l-ar fi iubit veşnic, indiferent de cum s-ar fi comportat cu ea, cu o tandreţe nesfârşită, sau, dimpotrivă, cum se mai întâmpla uneori, cu o răceală nici măcar mimată, ci, adesea, de-a dreptul brutală. Nimic din comportamentul iubitei sale, îndrăgostită de eroinele pragheze ale lui Kundera, autorul ei preferat, nu trăda ce avea să se întâmple cu câteva zile înaintea Crăciunului.
În seara aceea, „micuţa pragheză” întârziase cu mult peste ora fixată să ajungă acasă la el, fapt care, deşi l-a mirat destul de tare, nu l-a făcut s-o sune şi s-o întrebe ce-i cu ea, pe unde umblă. Într-un târziu, pe la ora 22, Ioana a apărut, a intrat în locuinţă cu zâmbetul pe buze şi i-a susurat pe la ureche: „Laurenţiu, am ceva important să-ţi spun. Înainte însă, îţi propun să facem dragoste!”. Uşor uluit, tânărul arhitect s-a lăsat dezbrăcat cu febrilitate de studenta de la litere, transformată brusc într-o ispită perfectă, deloc bosumflată, nicidecum ingenuă, ci mai degrabă o vampă versată, căreia nu-i puteai rezista nici dacă taman atunci ar fi început Al Treilea Război Mondial.
La capătul uneia dintre cele mai fascinante partide de sex din viaţa sa, lui Laurenţiu avea să-i cadă instantaneu tavanul în cap auzind vorbele Ioanei. În timp ce se îmbrăca cu mişcări lente şi cochete, fata îi aruncă într-o doară: „Ştii, Laurenţiu, în seara aceasta am făcut dragoste cu tine pentru ultima oară. Am hotărât să te părăsesc şi hotărârea mea este definitivă. Nu, nu am pe altcineva, îţi jur, doar că sunt convinsă că nu eşti bărbatul cu care ar trebui să-mi petrec tot restul vieţii. Ştii cum se spune, până când moartea ne va despărţi, bla, bla, bla”.
Şi apoi, cu o hotărâre în privire şi în gesturi, de care n-ar fi bănuit-o niciodată capabilă, „micuţa lui pragheză”, puştoaica bosumflată şi parcă mai mereu tristă, ieşi surâzând, fără cea mai mică urmă de tristeţe pe chip, din apartamentul său, martor până în acea clipă al unei poveşti de iubire aproape perfectă.
Dintr-o dată, bietului architect i se păru că a început să plutească din nou printre nori groşi şi de culoare cenuşie, şi că pretutindeni în jurul său aude vocea Ioanei, şoptindu-i cu o senzualitate răvăşitoare, aproape dureroasă, „Adio, Laurenţiu, te-am părăsit pentru binele tău, dar mai ales al meu, pentru că ştiu sigur că altfel ai fi făcut-o tu, mai devreme sau mai târziu, animalul din tine dictându-ţi asta, aşa cum a făcut de fiecare dată, după cum tu însuţi mi-ai povestit, cândva, în prima noastră lună de dragoste. Iar eu n-am uitat, în tot acest timp cât am fost împreună, afirmaţia asta a ta, pe care am luat-o mereu ca pe o profeţie. Aşa că, încă o dată, la revedere, Laurenţiu, rămâi cu bine şi nu uita: niciodată să nu mai faci asfel de profeţii vreunei femei îndrăgostite sincer de tine!”.
Apoi tânărul nu mai auzi şi nu mai văzu nimic, ca şi când atât trupul, cât şi mintea sa ar fi părăsit apartamentul în care locuia, plutind nedesluşit spre o altă lume decât cea locuită de Ioana, Cris şi toate celelalte, câte au fost…