L-am văzut prima dată acum vreo treizeci de ani, dacă nu chiar mai bine. În vreme ce eu eram un copil, nici măcar un adolescent, el era un bărbat în toată regula, fără îndoială, la cei 28 de ani ai săi de la vremea respectivă.

Venea la școală în fiecare zi de joi, îmi amintesc perfect că era ziua în care ne ținea acel curs de istorie, din simplul motiv că, pe atunci, miercurea era destinată meciurilor de fotbal jucate de echipele noastre în cupele europene. Era vremea „Craiovei Maxima”, echipa nepereche a fotbalului românesc dintotdeauna, dar și a Stelei lui Belodedici și Lăcătuș.

Poate de aceea îmi revine în memorie faptul că și el, tânărul nostru profesor, era pasionat, pe atunci, de fotbal și ne vorbea în primele minute ale orei de isprăvile echipelor respective prin Europa, de cu o seară înainte. Însă cel mai puternic sentiment, care mă face și astăzi să „văd idei”, vorba lui Camil Petrescu, în relația cu acest tânăr, fost dascăl din copilăria mea, este acela că — grație felului în care își ținea lecțiile în fața noastră — am rămas multă vreme, de nu chiar pentru veșnicie, amorezat de istorie, ca poveste de viață, pur și simplu.

Ce făcea domnul profesor la vremea aceea, a întunecatului mijloc de deceniu ’80, când totul în jurul nostru devenise, chiar și prin ochii noștri de copii, o farsă sinistră de cum să nu-ți trăiești viața cu adevărat, era un soi de miracol săvârșit de Divinitate. Omul acesta ne vorbea cu nonșalanță despre lucruri care nu aveau nicio treabă cu așa-zisa curriculă de istorie la clasa a șaptea, plină ochi cu clișeele protocronismului socialist, la capătul cărora aflam, în esență, că primul și ultimul mare voievod român era el, Nicolae Ceaușescu.

Așa am aflat, rând pe rând, de asasinarea președintelui Kennedy la Dallas, în noiembrie 1963, de aselenizarea săvârșită de Neill Armstrong și de colegul său în anul de grație 1969, de cine conducea, cu adevărat, lumea în anii Cortinei de Fier, anume de Gorbaciov și de Reagan. Și câte alte subiecte aveam să „degustăm” cu lăcomie, povești aproape reale, care, pe noi, atunci, ne făceau să visăm că lumea poate fi infinit mai frumoasă decât cea din iubita noastră țărișoară!

E limpede că tânărul nostru profesor avea un har aparte pentru meseria pe care și-o alesese, dar mai era ceva care-l făcea atât de special printre ceilalți dascăli din școala generală. Anume, un fel de curaj special cu care aborda toate acele teme sensibile în siajul epocii menționate, o ușurință apreciabilă de a pătrunde în mințile noastre, care îl ajuta să ne facă să fim ochi și urechi la lecțiile sale de istorie.

De unde își lua informațiile, cum reușea să știe atâtea lucruri într-o lume închisă ermetic, atunci, prin anii 1985–1986, când Ceaușescu începuse să cadă în dizgrația tuturor liderilor occidentali importanți, era — pentru mine, cel puțin — un fapt incredibil. Apoi, vălul a început să mi se ridice un pic de pe ochi în clipa în care l-am găsit citind, într-o pauză dinaintea orei de istorie, un „Le Figaro”, apărut cu vreo două zile în urmă, la el acasă, adică la Paris. Mai apoi, aveam să-l văd răsfoind cu pasiune un număr, la fel de recent, din „Newsweek”, motiv pentru care uluiala mea, laolaltă cu admirația față de domnul profesor, crescuseră până la cer.

Era pentru prima oară în viața mea, a unui puști de nici 14 ani, când vedeam publicații occidentale, frumoase, pline de poze color splendide, cu mașini de lux și zeițe ale frumuseții pe post de reclame, la secțiunea lifestyle.

Viața ne-a despărțit un an mai târziu, când am ajuns la liceu, și țin să spun că l-am mai văzut pe domnul profesor doar în două rânduri, până la momentul Decembrie 1989. Am vorbit, de fiecare dată, destul de puțin, el întrebându-mă cum mă descurc cu școala, dacă am de gând să dau la Istorie, și cam atât.

După prăbușirea lui Ceaușescu, mărturisesc că am încercat să aflu, nu o dată, ce mai face fostul meu dascăl din gimnaziu, tânărul acela atât de deștept și de cultivat, care citea „Newsweek” și „Le Figaro” în anii crunți ai finalului dictaturii comuniste.

N-am reușit să aflu nimic despre el. La școala noastră din Piața Traian nu mai preda de mult, nefiind de găsit nici pe la alte licee de prestigiu din Timișoara post-revoluționară, acolo unde eram sigur că ar fi meritat să predea. Nu devenise nici asistent universitar, ca atâția alți tineri dascăli de primă mână, care, după Revoluție, au ajuns, rapid și firesc, aș spune, profesori de calitate. Parcă îl înghițise pământul!

Cândva, mult mai târziu, am avut sentimentul că l-am zărit pe tânărul și rafinatul meu profesor din generală, undeva, pe un aeroport din Germania! Eu aveam pe atunci la vârsta lui de la mijlocul anilor ’80, în vreme ce el sărise de 40 de ani. Silueta îi era la fel de elegantă și de suplă ca atunci când venea la școala noastră de cartier, uneori însoțit de o tânără splendidă, probabil soția lui, să ne predea vise și emoții pentru mai târziu. Să fi fost el? Sau a fost doar o licărire a imaginației mele de copil, altoite, între timp, pe osatura mentală a bărbatului care devenisem, eu însumi, atunci?

Un singur lucru aș vrea cu putere să nu fie câtuși de puțin real. Ca fostul meu profesor de la mijlocul anilor ’80 — omul care ne făcea să traversăm lumi și oceane cu puterea minții sale atât de speciale — să nu se fi transformat, în anii de democrație, într-o figură fără chip. Într-o fantomă, de pildă, niciodată deconspirată, înainte sau după, dacă înțelegeți ce vreau să spun…