În a doua zi a Sfintelor Paști, Jackie Ionescu a împlinit 80 de ani. A avut nu mai puţin de… şase mandate la cârma lui Poli și este antrenorul cel mai titrat din istoria alb-violeţilor!
A jucat fotbal, fără a evolua în eşalonul întâi. A început la copiii lui Poli, pe când avea doar 9 ani, în 1945, anul de sfârşit al celui de-Al Doilea Război Mondial. A rămas la Poli timp de un deceniu, parcurgând toate etapele centrului juvenil, jucând mijlocaş dreapta în sistemul WM, şi prinzând chiar un meci la echipa de seniori, într-un amical cu Flamura Roşie UTA, în 1954, când l-a marcat pe legendarul Petschowski! Cum era greu să se impună în valoroasa echipă pe care o aveau atunci studenţii timişoreni, în 1955 pleacă la Progresul Sibiu, jucând apoi la două cluburi din Capitală, Ştiinţa (actuala Sportul Studenţesc) şi Victoria (nici o legătură cu gruparea cu acelaşi nume, din anii ’80).
Antrenor la 24 de ani
La doar 24 de ani, în 1960, din cauza unei accidentări, se retrage. Cum tocmai absolvise Academia Naţională de Educaţie Fizică, specializarea Fotbal, din Bucureşti, revine la Timişoara şi devine antrenor. La Ştiinţa, denumirea de-atunci a lui Poli. Direct secund la seniori, în D1, cu Eugen Mladin principal! Repetăm, la doar 24 de ani! Tot atunci este numit şi asistent la Facultatea de Educaţie Fizică din Timişoara, la specializarea Fotbal, unde va activa, cu unele întreruperi, până în 2006, când se va retrage cu titlul de profesor universitar.
În 1961 trece la Centrul de copii şi juniori al Ştiinţei, pentru scurte perioade fiind, în paralel şi în premieră, şi antrenor principal la seniori, la echipa din Variaş şi la Gloria Timişoara, în eşaloanele inferioare. În 1964 revine ca secund la Ştiinţa, iar în 1966 debutează ca principal la Poli (se revenise la vechiul nume). Avea doar 30 de ani, iar secund era fostul mare jucător Nicolae Reuter. După 11 etape, Ionescu trece secund, la finalul sezonului echipa retrogradând în B.
În 1967 pleacă de la Poli, activând la timişorenele Progresul şi CFR. Ajunge apoi secundul celebrului Nicolae Dumitrescu III la formaţia de seniori la UTA, pe atunci încă o mare echipă. În acel sezon, 1971/72, “Bătrâna Doamnă” ocupă locul 2 în Divizia A şi se califică în sferturile de finală ale primei ediţii a C3 care a purtat numele de Cupa UEFA.
Promovarea din ’73 și Cupa din ’80
În 1972 revine la Poli, ca principal al echipei mari. Avea 36 de ani. Alb-violeţii căzuseră din elită în urmă cu cinci ani şi nu reuşeau nicicum să promoveze. Vor reuşi acum, chiar în primul an de B cu I.V. Ionescu principal, după un celebru 1-0 cu FC Bihor, meci în care marele stadion al Timişoarei a fost arhiplin. Atunci s-au pus bazele “legendei Jackie”. După încă un sezon, în 1974, ajunge în finala Cupei României, dar pierde contra Jiului. În acel an este secund la naţionala studenţească a României, care câştigă Campionatul Internaţional Universitar din Franţa. În anul următor pleacă de la Poli, după ce pusese pe picioare o echipă care va deveni emblematică pentru istoria fotbalului timişorean.
Rămâne în zona de vest, la Jiul, CFR Timişoara, UTA, FCMR. La arădeni a antrenat în aproape întreg sezonul de tristă amintire care va duce, în 1979, la prima retrogradare în B din istoria UTA. A fost înlocuit atunci după etapa a 30-a, într-un moment în care alb-roşiii se aflau pe locul 12 din 18.
Revine la Poli în 1979 şi urmează a doua perioadă de vârf. Câştigă Cupa României chiar în acel sezon, 2-1 după prelungiri într-o finală memorabilă cu Steaua. Vine apoi participarea în Cupa Cupelor şi noi pietre la temelia legendei. Este eliminată celebra trupă scoţiană Celtic Glasgow, iar apoi se înclină steagul în faţa unei alte britanice, West Ham United. În anul următor se califică din nou în finala Cupei României (un trist 0-6 cu mega-echipa Universităţii Craiova). Pleacă de la Poli, dar va reveni în 1982. Pleacă din nou, după scurt timp, echipa retrogradând la finalul acelui sezon, pe care Jackie nu-l termină pe bancă.
Antrenează Corvinul, într-o vreme în care hunedorenii păstrau din forţa pe care le-o dăduseră Mircea Lucescu. În acel sezon, 1985/86, corviniştii vor impune celebra “normă” de trei goluri pe meci jucat acasă. În 1986 revine la Poli, care tocmai căzuse din A şi o repromovează.
Legendara victorie cu Dinamo
La 8 noiembrie 1987, Dinamo ateriza pe Bega în rol de mare echipă. Cu Mircea Lucescu antrenor şi cu formaţia care peste doi ani şi jumătate va ajunge în semifinalele Cupei Cupelor. Pentru a ţine trena Stelei, cu care se băteau la titlu, alb-roşiii n-aveau voie să greşească. Le trebuia victoria, altfel riscau să piardă campionatul încă de atunci, când încă mai era destul de jucat din tur. Dar Poli a fost în zi de graţie. Montaţi de Jackie, refuzând cedarea meciului, luptând împotriva arbitrajului şi susţinuţi de 50.000 suporteri, studenţii au dat o lecţie de viaţă şi de fotbal. Au bătut cu 2-1! Un meci legendar. La final, Lucescu le-a promis retrogradarea. Şi s-a ţinut de cuvânt. Va fi singura înfrângere a “câinilor roşii” în acel sezon. Iar cu acele două puncte pierdute la Timişoara, Dinamo ar fi fost campioană!
În 1989, chiar anul care va aduce Revoluţia, are prima experienţă ca tehnician în spaţiul extracarpatic. La Sportul Studenţesc, care nu mai era însă fantastica echipă a lui Hagi şi… Nicu Ceauşescu. Se întoarce la Corvinul, dar pleacă după un scandal-monstru, refuzând cedarea meciului cu Universitatea Craiova. Revine din nou la Poli. Reuşeşte un loc 5 în Divizia A, la egalitate de puncte cu locul 3, şi califică din nou echipa în finala Cupei României, pierzând la penalty-uri în faţa Stelei. Participă în Cupa UEFA, unde dă piept cu cel mai mare nume al fotbalului mondial intercluburi, Real Madrid: 1-1 la Timişoara, 0-4 pe Santiago Bernabéu. Practic, aceasta va fi ultima performanţă din istoria clubului.
În 2002 a fost antrenorul echipei patronate de Universitatea Politehnica din Timişoara (instituţie care înfiinţase şi pe Poli cea “originală”), CSU Politehnica Timişoara.
Acest CSU Politehnica, divizionară C (actuala ASU Politehnica), a fost ultima echipă antrenată. Semnificativ, echipa evolua pe terenul Ştiinţa, din curtea Facultăţii de Mecanică, acolo unde, în urmă cu 57 de ani, în îndepărtatul 1945, îşi începuse activitatea la copiii polişti.
A lansat jucători precum Păltinişanu, Jivan, Miroslav Giuchici, Coraş, Duckadam, Iosif Rotariu, Stoicov, Vlaicu, Hanganu, C. Liţă şi Luţu. Dar lista e mult mai lungă: în jur de 150 jucători promovaţi în Divizia A!!
Un erudit al fotbalului
Spirit analitic, ferm şi exigent, cu un ascuţit simţ al umorului. În jurul său, nimic nu poate rămâne mediocru. Are un ochi grozav în descoperirea jucătorilor şi a teoretizării jocului de fotbal. Este unul dintre cei mai mari experţi pe care i-a avut vreodată România în materie de metodică şi tactică a fotbalului. Şi este un mare adversar al fotbalului de tip militar-ministerial.
Autor a numeroase de cărţi de fotbal (de specialitate şi de eseuri), profesor la facultăţi de educaţie fizică şi sport, editorialist la diverse publicaţii, invitat permanent la emisiuni de radio, comoderator la talk-show-uri de televiziune, om de mare charismă, anvergură intelectuală şi respiraţie culturală, Jackie a devenit, de mult timp, “Profesorul”.
A fost editorialist al săptămânalelor “Fotbal vest” și “Regele Fotbal”, precum şi profesor la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii timișorene Tibiscus.
“Aşa cum îmi arată întreaga carieră, crezul meu profesional a fost să fac fotbal”, ne-a declarat Jackie în urmă cu câțiva ani.
Cariera de antrenor în D1
1966 Politehnica Timişoara
1973-75 Politehnica Timişoara
1975-76 Jiul Petroşani
1977-79 UTA
1979-81 Politehnica Timişoara
1982-83 Politehnica Timişoara
1985-86 Corvinul Hunedoara
1987-88 Politehnica Timişoara
1988 Corvinul Hunedoara
1989 Sportul Studenţesc Bucureşti
1990-91 Corvinul Hunedoara
1991-92 Politehnica Timişoara (director tehnic)
1993-94 Progresul Bucureşti
A participat în Cupa Cupelor (1980/81) şi Cupa UEFA (1992/93). Câştigător al Cupei României (1980). Finalist al Cupei României (1974, 1981, 1992). A promovat în D1 (1973, 1987)