Atunci când moare un om obișnuit, simplu, necunoscut, Anonim, moartea flutură, cu discreție, eșarfa neagră din durerea unei familii doar pentru sine. E o durere discretă, profundă, sfâșietoare, dar, mai ales, o durere ce nu se împarte, nu se împrumută, nu se lasă maculată de alții. Da, așa mor oamenii obișnuiți, însă ce o fi însemnând asta, „omul obișnuit”, nu prea știu, dar altceva nu găsesc!
Într-un anume fel, cred că există o dreaptă cumpănă aici. O viață retrasă, liniștită, la adăpost de luminile rampei cheamă, produce un ecou al despărțirii de lume la fel de discret. După cum o viață de vedetă, în mijlocul tornadelor de admirații și adulări, nu poate chema altceva decât un ecou cacofonic, insuportabil, penibil, adesea jucat prost, lacrimogen, demăsurat, kitsch. Asta fiindcă celebritățile nu își aparțin nici în timpul vieții și, mai ales, nici imediat după moarte. Când ele se transformă într-un fel de Cadavre Ofrandă ale căror moaște simbolice sunt râvnite, revendicate de cohortele în delir, acum un fel de triburi păgâne și canibale ce năzuiesc să își pună la piept, ca trofeu, măcar umbra unei unghii căzute.
Da, știu, sună aproape insuportabil, cinic ceea ce scriu, dar vreau să știți că toată această isterie thanatică nu mi se pare deloc vinovată, exagerată, nedreaptă, scabroasă. Ea face parte, cum am spus deja mai înainte, dintr-un contract cu celebritatea. E un fel de pact faustic pe care unii îl înțeleg mai devreme, alții prea târziu, iar unii chiar niciodată. Acest pact faustic de a nu-ți aparține nu e, din afară, măcar ușor sesizabil, așa cum, de altfel, se întâmplă în aceste zile cu un personaj mult mai înțelept decât i-ar permite vârsta și anturajul: Prințul Harry al Marii Britanii. Care — lucru blamat a proasta de opinia publică brită — vrea să renunțe la îndatoririle Coroanei pentru a fi, pe cât posibil, el însuși: un anonim bine temperat care să nu mai fie marioneta unei instituții înglodate în artificial, pojghiță, simulacru. Care să nu fie un fel de neoLady Di prin procură.
Dar ce legătură au toate astea cu Cristina Țopescu? Mutatis mutandis, eu cred că retragerea jurnalistei TV nu a fost ceva legat de o bănuită inadecvare: de la vârstă până la „drăgălașa” depresie. Nu, eu aș crede, mai degrabă, că a fost o retragere asumată din lumina reflectoarelor în clipa în care a simțit limpede că acea lumină nu era, de fapt, decât o lumină șchioapă și iluzorie. A avut prilejul să afle asta de la ilustrul ei tată — comentatorul sportiv Cristian Țopescu —, care, la un moment dat, în ultimii ani de comunism, a fost ostracizat de Ceaușești tocmai din pricina popularității sale în rândul românilor. Dar, mai ales, cred că miza adevărată a vieții a descoperit-o în arest și închisoare, în 1989, când a fost prinsă încercând să fugă la mama ei în Germania. Acolo, în spațiul carceral, a primit acest dar al văzului spre sine. Care, cu anii, s-a „agravat”, astfel că a ales să se retragă dintr-un iluzoriu Acolo.
Dar poate ar mai trebui să închei spunând că nu e nimic formidabil în alegerea ei, că nu scriu despre ea ca despre o persoană cu aptitudini extrasenzoriale sau cu cine mai știe ce năzbâtii spirituale. Nu, nu e nimic dintr-o asemenea ridicolă și jenantă îmbălsămare a ei într-o excepționalitate descoperită postum. Este vorba, pur și simplu, despre un personaj care a ales să se refugieze în singurătate pentru a se auzi mai bine pe sine și pentru se feri, după puteri, de părelnicia iluziei. Ceea ce mi se pare atât de firesc și de rar.