Pe la mijlocul anilor ’70, băieții aceia abia se apropiau de vârsta adolescenței. Păreau singuri pe lume, locuiau, firește, împreună, ca mai toți frații de pe lumea asta. Părinții lor munceau în străinătate, fiind ingineri constructori, o meserie extrem de căutată și atunci, ca și acum, altminteri.

De câte ori îi întreba careva, câte un vecin ori vreun profesor „ce mai fac babacii voștri, nu s-au mai întors prin țară?”, ei răspundeau, cu zâmbetul pe buze, că încă se află pe meleaguri îndepărtate. „Bieții de voi, să stați atâta amar de vreme singuri, fără ca măcar unul din ei să vă fie alături. Vă e tare greu, nu-i așa?”

De obicei, asemenea întrebări curgeau dinspre rude apropiate, câte un unchi sau vreo mătușă pe care nici măcar ei nu și-i puteau fixa bine în memorie, de vreme ce, crescând singuri de la paisprezece-cincisprezece ani, și relația cu rudele părinților se șubrezise profund.

„Ne descurcăm, mătușă, aproape că ne-am obișnuit să trăim singuri. Ne e dor de tata și de mama, mai ales în unele nopți, când ne izbesc amintirile cu ei, din fel și fel de locuri în care ne-am aflat împreună, dar apoi ne trece!”

Unele dintre rude știau că amândoi fuseseră trimiși pe diverse șantiere din Libia sau Irak, acolo unde construiau poduri și baraje pentru popoarele conduse de fioroșii Gaddafi și Saddam Hussein. Alții, mai ales anumiți băieți de la Secu, care îi monitorizau din când în când, se făceau că plouă atunci când cei trei puști împărțeau cu generozitate felurite daruri primite de la părinți. Aveau de toate, de la dulciuri de calitate, până la haine de firmă, de pildă pantofii sport Puma sau Adidas, pe care toți trei îi încălțau cu semeție atunci când ieșeau să se distreze prin bătrânul cartier Iosefin sau mai departe, pe Corso-ul timișorean.

Își permiteau să fie generoși câtă vreme cadourile de la babaci veneau cu regularitate, neoprite de nimeni, nici la vamă, nici de „filtrele” Securității. O singură dată s-a întâmplat să nu le ajungă un pachet opulent, aproape cât un cufăr de mare, ce conținea, pe lângă cutiile de ciocolată Toblerone, trei treninguri de firmă și alte trei perechi de cizme marca Stockman, despre care nimeni prin Timișoara nici măcar nu auzise pe atunci, darămite să le posede.

Cineva din centrala locală a Securității a pus ochii pe superbele încălțări și le-a scos frumușel din cutie, dosindu-le pentru careva din familie. Când părinții i-au chestionat pe marginea minunatelor daruri trimise — se întâmpla cu câteva zile înaintea Crăciunului —, băieții s-au plâns că i-au lăsat tocmai fără încălțările promise de atâta vreme.

„Cum, nu v-au ajuns minunățiile alea? Care ne-au costat, pe deasupra, o avere! Ei, lăsați că o rezolvăm rapid, veți vedea”, le-a transmis, telefonic, tatăl lor.

Peste o zi s-au trezit cu un individ în uniformă de milițian că le bate cu putere în ușa apartamentului din Piața Sinaia. Omul era asudat de sus până jos, deși afară, decembrie fiind, se înregistrau câteva grade sub zero.

„Uitați, astea v-au fost șmanglite de un golan din depozitul Poștei. Cum noi nu ne jucăm cu asemenea creaturi lipsite de etică și de respect față de legile statului nostru, le-am recuperat imediat.”

Abia după ce i-au mulțumit acestui caraghios, au izbucnit într-un râs homeric, din care cu greu s-au oprit către miezul nopții. Dar poate cele mai de preț trofee primite de la părinți erau vinilurile cu formații faimoase din Vest, care, pe atunci, erau mai greu de găsit prin țară decât o mașină germană impozantă. Pe rafturile din camerele lor descopereai cu ușurință vrafuri de discuri cu Led Zeppelin, Pink Floyd, Rolling Stones, Genesis și mulți alții.

Era cea mai bună metodă de a da pe spate o fată frumoasă atunci când o invitau să asculte muzică, iar, în final, îi făceau cadou acesteia un disc cu muzicienii preferați. Ani de zile, până spre finalul lui 1989, despre ei se vorbea cu o formă de venerație specială, mulți dintre prietenii lor numindu-i direct „Prinții din Piața Sinaia”.

Cum părinții lor continuau să lipsească din țară, nu le-a fost niciodată greu să satisfacă, non-stop, plăcerile apropiaților lor, dăruindu-i-le acestora cadouri spectaculoase pentru acea epocă. Când a venit decembrie 1989, „Prințișorii” au dispărut, subit, din țară, plecând, pentru totdeauna, din Timișoara, nimeni nemaiîntâlnindu-i de atunci și până astăzi. Singurul care mi-a șoptit, ca temându-se de un pericol mortal, ce știe el că s-ar fi întâmplat cu ei a fost un unchi de-al lor. Acesta, bătrâior bine în momentul destăinuirii — povestea se întâmpla pe la mijlocul anilor ’90 —, mi-a spus că sunt cu toții bine, putrezi de bogați, undeva în Tripoli, locuind la câțiva pași de palatul prezidențial al lui Gaddafi. Căruia, între timp, tatăl lor, inginerul de top mondial, i-a devenit un soi de consilier de maximă încredere și, se înțelege, un sfătuitor plătit regește, ceva ca-n 1001 de nopți și nimic mai puțin.