Primul primar român al Timișoarei după Marea Unire, Stan Vidrighin, consătean cu Octavian Goga și Emil Cioran-VIDEO

Comuna Rășinari, din apropierea Sibiului, e localitatea de baștină pentru trei personalități ale României: Octavian Goga, Emil Cioran și Stan Vidrighin.

Stan Vidrighin (născut în 1876, la Rășinari, trecut la cele veșnice în anul 1956, la București) a fost întâiul primar român al Timișoarei, în două perioade: între 1 septembrie 1919 – 30 aprilie 1921 și 3 ianuarie 1922 – 31 august 1922. Se poate spune, fără teama de-a greşi, că Stan Vidrighin, este una dintre personalităţile care a schimbat decisiv istoria oraşului. Prin proiectarea sistemului de alimentare cu apă şi de canalizare a deschis o cale viitorului văzut de el: un oraş în dezvoltare, un oraş modern, european.

• Rudele care locuiesc în casa părintească din Rășinari Sibiu își amintesc cu drag de ”unchiul” Stan

Nepoata, Marina Vidrighin, singura rudă a lui Stan Vidrighin care mai locuiește în casa părintească, păstrează cu sfințenie pe un perete o fotografie veche de familie care îi reunește pe părinți și cei cinci frați, făcută la un studio foto particular din Sibiu (Photograf – Emil Fischer – Hermannstadt). Tanti Marina știe despre ”unchiul” Stan că era un tânăr silitor, cu sete de carte, care a ajuns domn mare la Timișoara și mai apoi la București, unde a și închis ochii.

”A avut o herghelie la Timișoara, a fost director la CFR și la Poștă. Am auzit că a lucrat chiar și la o bancă. Sigur a fost un om tare bogat unchiul Stan” spune tanti Marina. Nu știa că Stan Vidrighin a ajuns întâiul om al Timișoarei, adică primar, sau că a pus umărul la înființarea învățământului superior politehnic în orașul de pe Bega.

Casa părintească din Rășinari a rămas aproape neschimbată de pe vremea în care curtea răsuna de vocile celor 5 frați Vidrighin. Acum locuiește acolo doar nepoata Marina, ajunsă la o vârstă respectabilă.

Primarul din Rășinari, Bogdan Bucur, cel care ne-a pus în legătură cu tanti Marina, nu are nici el date foarte multe despre Stan Vidrighin dar are disponibilitate și vrea să pună în valoare toate personalitățile care s-au născut în frumoasa comună din apropierea Sibiului

• Stan Vidrighin a fost un elev strălucit încă din școala primară

Școala generală din Rășinari păstrează o arhivă impresionantă care consemnează totul despre personalitățile României care au urmat cursurile acolo. Pe lângă o bancă originală, de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în micul muzeu încropit de conducerea actuală a școlii găsim cataloagele care consemnează rezultatele elevilor care au urmat cursurile primare.

Directorul școlii ne-a pus, cu amabilitate, la dispoziție și catalogul din anul școlar 1884-1885. Stan Vidrighin apare în catalog numai cu note de 1, adică maxim pentru acea perioadă, când 5 era nota cea mai slabă. Per general Vidrighin a terminat cu ”foarte bine” și a acumulat 4 absențe la sfârșitul anului școlar. Rezultatele bune școlare au fost confirmate și mai apoi, când a urmat cursurile liceale, în Sibiu.

• Ascensiunea profesională și politică a lui Stan Vidrighin

După absolvirea cursurilor liceale la Sibiu, Stan Vidrighin a urmat Facultatea Politehnică din Budapesta. Având şi recomandarea unor profesori ai Politehnicii din Leipzig, a câştigat un concurs pentru proiectul de canalizare al oraşului Timişoara, fiind numit inginer la Serviciul tehnic al Primăriei. Doi ani mai târziu a fost promovat inginer-şef al aceluiaşi serviciu unde, după ce a verificat ofertele anterioare, a demarat pregătirea proiectului general de canalizare a apelor uzate şi meteorice, precum şi cel de alimentare cu apă al oraşului. Pentru realizarea acestor două mari proiecte, a fost trimis de Primărie la Dresda, Berlin, Hamburg, Koln, Strasbourg, Karlsruhe şi Londra. După întoarcerea în ţară, a întocmit proiectele de alimentare cu apă şi canalizare ale Timişoarei, implicându-se apoi direct în realizarea lor.

Sub coordonarea lui, construcţia la cele 2 canale colectoare de pe malurile râului Bega a început în 13 mai 1909, iar cea pentru staţia de epurare a apelor uzate, doi ani mai târziu, ambele fiind încredinţate unei antreprize generale din Budapesta. Firma a avut doi ingineri-şefi care au făcut consemnări amănunţite în jurnalul de construcţie.

Pe partea dreaptă a Begăi, adâncimea colectorului principal era de patru metri, iar pe partea stângă de cinci metri. Lucrările au necesitat peste 600 de muncitori. Majoritatea proveneau din satele din jurul Timişoarei, dar existau şi muncitori străini care erau cazaţi câte doi, în mai multe locaţii din oraş. Condiţiile de lucru la canalizare erau foarte grele.

Stan Vidrighin, în data de 30 aprilie 1911, închide jurnalul de construcţie al canalizării pentru a deschide un altul: jurnalul de construcţie al Staţiei de epurare. În acel moment, reţeaua de canalizare era de circa 30 km. În data de 29 aprilie 1911, fără nici o zi de pauză, Vidrighin a început coordonarea construcţiei Staţiei de epurare.

În jurnalul de şantier al Staţiei de epurare sunt consemnate realizările zilnice şi observaţiile făcute de coordonatorii lucrărilor de construcţii. Jurnalul este, de fapt, un dialog permanent între reprezentanţii Primăriei oraşului liber crăiesc Timişoara şi reprezentanţii firmei de construcţii „Construcţii Generale Budapesta” SA. Chiar dacă dialogul se transformă, pe alocuri, într-o dispută, formulele de adresare rămân, pe tot parcursul jurnalului, onoratului domn sau nobilului domn, iar limita decenţei nu este niciodată încălcată.

La 18 aprilie 1911 a fost predat executantului amplasamentul de lucru, aşa cum se menţionează în jurnal. Lucrările de excavaţie au fost executate de către Primăria oraşului până la cotele notate. Zilnic, la construcţia staţiei au trudit în medie 200 de oameni, majoritatea zilieri. Pe timp de iarnă, numărul acestora a scăzut foarte mult, astfel că, din 14 până în 21 ianuarie 1912, numărul efectiv de muncitori consemnat în jurnal a fost de opt. Datorită iernii foarte geroase, în această perioadă s-au făcut doar lucrări de montaj în aşa numitele săli a maşinilor şi a cazanelor.

Din realizările zilnice consemnate în jurnal, cele mai importante, realizate între 30 decembrie 1911 şi 16 iulie 1912 – sosirea pompelor Worthington, în două tranşe, montarea utilajelor în sala cazanelor,  pornirea pompelor Worthington şi efectuarea probelor de funcţionare în gol. În 22 august, printr-un proces verbal, Károly Langer, reprezentantul constructorului, anunţă că au fost încheiate toate lucrările, inclusiv cele de reparaţii şi că părăseşte Timişoara. Sistemul de canalizare şi staţia de epurare a apelor uzate au fost puse în funcţiune, oficial, în 26 Octombrie 1912, printre primele din ţară. Capacitatea nominală era de 570 de litri pe secundă, fiind prevăzută numai cu treaptă mecanică.

Pe lângă forajele de cercetare pentru depistarea unor surse de apă subterană bună întreprinse în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, inginerul Stan Vidrighin a făcut altele noi, cu precădere în zona de nord şi sud-est a oraşului. În urma acestora el a garantat că se poate asigura necesarul de apă al oraşului pentru cei 46.000 de locuitori ai oraşului de atunci dar şi pentru viitor.

Sistemul de alimentare cu apă potabilă (alcătuit din grupurile de fântâni, o aducţiune, staţia de tratare-pompare şi o reţea de distribuţie de aproape 90 de kilometri) a fost dat în folosinţă la 1 Iunie 1914, când a luat fiinţă şi prima întreprindere comunală din ţară. Separat, Vidrighin a mai realizat un sistem de alimentare cu apă industrială a oraşului cu captare din râul Bega, cu o reţea de distribuţie de 15,8 km, care a fost dat în folosinţă în 1916. Între 1914 şi 1918, inginerul Stan Vidrighin este director al primei întreprinderi de Alimentări cu Apă şi Canalizare a Timişoarei.

• Primul primar român al Timișoarei, un bun administrator, care a luptat pentru înființarea Politehnicii

În 1919, Stan Vidrighin a fost ales primar al Timişoarei, primul primar român al oraşului. El activase pentru înfăptuirea Unirii Transilvaniei şi Banatului cu România, fiind ales deputat pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, iar ulterior, membru al Marelui Consiliu Naţional. Ca edil, a trecut sub administraţie proprie activităţile de apă-canalizare, gaz, electricitate şi tramvaie, cu denumirea de regie autonomă, iniţiativă care s-a dovedit a fi de succes, fiind adoptată şi de alte oraşe din ţară. Activitatea lui, ca edil al oraşului, a lăsat o amprentă pozitivă peste timp şi a marcat o serie de premiere locale şi naţionale, a căror istorie se mai povesteşte şi astăzi. La începutului lui 1920, Stan Vidrighin și Traian Lalescu au pornit demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli politehnice în Timişoara.

Vidrighin se adresa printr-un memoriu Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor: „A argumenta necesitatea unei Politecnici în România este lucrul cel mai uşor. Fosta Ungarie, care avea o Politecnică de prim rang, simţea nevoia unei a doua politecnice (…) Timişoara este centru industrial. Are astăzi peste 60 de fabrici. În această privinţă nici un oraş din România mare nu i se poate asemăna. Timişoara deci, luată în sine, are un caracter per eminenţiam de oraş industrial, are o viaţă economică dezvoltată şi superioară altor oraşe. Acestui fapt important i se adaugă şi acea calitate a Timişoarei, că este aşezată într-un mediu în care e concentrat un număr remarcabil de esploatări şi uzine, cari toate gravitează spre acest oraş”. Mai mult decât înaintarea acestui memoriu cu rol decisiv, Vidrighin, în calitatea sa de primar, a atribuit pentru construcţia şcolii, din partea primăriei, un teren de 8,5 ha şi suma de 3 milioane de lei.

• Vidrighin contribuie și la organizarea serviciilor publice din București

Cunoştinţele lui Stan Vidrighin în domeniul alimentărilor cu apă şi canalizărilor, precum şi calităţile lui manageriale au fost folosite şi la Bucureşti, unde a plecat, în 1923, pentru a organiza şi administra serviciile de apă din capitală. Ascensiunea profesională a lui Stan Vidrighin a continuat în capitală: în 1929 a fost numit director general al Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi apoi al Regiei Autonome a Căilor Ferate Române. În 1934, a fost cooptat în consiliul de administraţie al Societăţii Malaxa ca director, ocupând această funcţie până în anul naţionalizării fabricii.

Se stinge din viaţă în 1956, la vârsta de 80 de ani.

1 de 7