„Sunt ultimii «primitivi» ai Europei, și poate că-i vor da un nou impuls; va fi, în ochii ei, o ultimă umilire”, scria Emil Cioran în anii 1960 despre ruși și tipul lor de cultură societală, cel puțin așa cum o percepea la acel moment. Cu siguranță, azi s-ar fi mândrit cu diagnosticul pus, chiar dacă ar fi fost o mândrie tristă. Faptul că, sub șocul războiului din Ucraina, am fost forțați să ne privim în oglindă spre a separa iluziile de realitate și a (ne) spune, fiecare în parte, cu ce ambarcație dorim să navigăm spiritual în viața noastră; faptul că, în fața morții, detaliile și subterfugiile cu pretenții metaforice nu-și mai au loc, opțiunile și delimitările trebuind să fie ferme, poate dureroase, oricum fără apel; faptul că (presupuși) prieteni au, acum, altă „aramă” pe față, iar alții, personaje neutre ignorate de noi, se dovedesc autentici și fermi; faptul că vocabularul întreg și-a modificat sensurile, iar geografia arată noi și noi locații; faptul că suntem fiecare alții, mai atenți la noi înșine și mai clar definiți, toate acestea pot fi consecințe ale „impulsului” despre care vorbea Cioran. Europa și, odată cu ea, lumea occidentală, a fost scoasă din amorțeală, din suficiență și repetiție a acelorași refrene spre a lua atitudine și a-și înțelege greșelile. „Primitivii” Europei au arătat două lucruri: că Occidentul a subestimat și a supraestimat Rusia, fiind deopotrivă prea îngăduitor și prea tolerant cu pornirile și amenințările acesteia, respectiv faptul că „fie le sunt ostile, fie favorabile, toate acțiunile Europei se învârt în jurul lor” (n.n. — al rușilor) (E. Cioran). Vedem cu câtă greutate se naște o lume nouă pentru că cea a iluziilor și prejudecăților nu poate pleca fără a rupe din carnea și identitatea Europei de azi. Iar ceea ce e mai dureros este atitudinea tinerilor: ignoranți, zeflemitori sau atât de înfricoșați încât schimbă subiectul, acești tineri cad pradă prea ușor zvonurilor și propagandei tocmai pentru că nu au o poziție a lor, o înțelegere, o interpretare, o raportare. Pentru ei, Rusia a fost prea mare, prea îndepărtată, prea complexă spre a fi interogată, iar azi, la ceasul examenului, se dovedește o temă aproape imposibil de soluționat. Să ne amintim și cohorta de lideri politici care au căzut pradă stereotipiilor despre marea putere a Rusiei, fără ca vreo analiză robustă să spună adevărul după cum, nici în urmă cu trei decenii, nu aveam o asemenea perspectivă asupra puterii și rezilienței Uniunii Sovietice. Pentru mulți, pentru prea mulți a fost (este) mult mai simplu să se țină strâns de teoria puterii invincibile — cu toate că ar fi trebuit să știe că nimic din ce e pământesc, uman, nu este invincibil! Pentru mulți, teama, complezența, rutina spunea și spune că, dincolo de realitate, Rusia este o întrebare în fața căreia trebuie capitulat fără întârziere și fără condiții. „Vestul nu a dus niciodată un război rece, ci o politică de conciliere” (V. Bukovski). Iar efectele se văd azi în asumpția prea multor naivi care cred că așa trebuie continuat, că propaganda reprezintă adevărul, iar realitatea e falsă, că respectul pentru o cultură trebuie extins asupra politicii de stat chiar și atunci când nu cunoști din acea cultură decât două-trei nume, iar politica de stat încă nu te influențează personal. Iar aspectul cel mai dureros este acela că, dincolo de numele mari ale culturii, nume rostite cu emfază chiar de președintele Putin, există o imensă masă amorfă de locuitori ai unei țări uriașe pentru care sunt doar numere, cantități, brațe de muncă, eventual. „Masele se află sub influența unor anumite forțe situate în vârful societății. Ele nu gândesc prin propriile lor puteri” (sublinia, în urmă cu două secole, Piotr Ceaadaev). Ceea ce se impune să spunem în acest punct al discuției e faptul că, cel puțin în afara Rusiei, vocile intelectualilor sunt rareori luate în seamă, pentru că sunt critice, dezamăgite, raționalizante, pentru că argumentează și deconstruiesc, pentru că stau împotriva curentului sentimentalist-paralizant. Există un număr mare de scriitori, artiști, gânditori, oameni de știință care au emigrat din Rusia în ultimele secole și au încercat să avertizeze, să trezească, să rupă tiparele. Ne e la îndemână să reproșăm rușilor de rând acomodarea cu regimul, tăcerea — zicem noi vinovată, votul și câte și mai câte. Însă în momentul în care unul sau zeci de mii iau calea pribegiei, își asumă riscuri în țară sau în exil, în momentul în care își pun în joc probitatea academică spre a oferi o imagine mai onestă asupra Rusiei, în acel moment, îi uităm, îi suspectăm, îi punem în subsolul atenției noastre zilnice. Cine joacă, în acest context, rolul „masei” inerte, nepăsătoare și obediente? Nu cumva tocmai cei ce preferă scenariul oferit frumos ambalat de către propaganda oficială în total răspăr cu realitatea? Am uitat cumva că „albul e negru și negrul e alb”, dacă așa se cere și, de regulă, tocmai că se cere? Statele occidentale au oscilat mult până să accepte destrămarea URSS pentru că le era teamă; au amânat sancțiunile reale împotriva Rusiei pentru că nu aveau soluții energetice alternative. „Cred că arta politicii e arta de a crea alternative. Dacă nu ești capabil să creezi alternative, nu ai ce căuta în viața publică” (V. Bukovski). Au avut, statele occidentale pregătite alternative la mrejele întinse, în timp, de Vladimir Putin, mreje prin care și-a subordonat voința politică și dreapta judecată a clasei politice europene? Ceea ce e extrem de trist pentru că e toxic la nivel planetar e faptul că discursul s-a purtat într-o lume paralelă, cea a poveștilor în care s-au complăcut politicienii, lume din ce în ce mai distanțată de realitate, de istoria din stradă și de oamenii pe care îi foloseau. „Găsesc că în privirile noastre există un nu-știu-ce straniu, nelămurit, rece, nesigur… chipuri care nu-mi spuneau nimic ale compatrioților mei” (P. Ceaadaev). Două secole mai târziu, încercam eu însămi să citesc ceva pe chipurile gri, inexpresive, străine ale oamenilor din holurile metroului moscovit. O incredibilă mișcare browniană de trupuri și viteze de deplasare spre nicăieri, spre un hău interior, spre o disperare și o negăsire de sine — atât am putut identifica. „Stă toată lumea pe un singur picior de parcă ar fi (fost) tot timpul în mers…. în propriile noastre orașe avem aerul unor nomazi, mai nomazi decât cei care-și pasc turmele prin stepe, căci aceia sunt mai legați de pustietățile lor decât suntem noi de orașele noastre” (P. Ceaadaev). Cum să ceri acestor oameni, dintr-o dată mobilizați și trimiși în fața morții, cum să le ceri să priceapă că tu ai o casă și o familie, un rost, o credință, o viață? Ce să ceri unor nomazi prin propriile vieți să înțeleagă din tabloul unei lumi care s-a așezat într-o geografie și într-o identitate?

Tentative de răspuns

„Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului și nu avem tradițiile nici ale unuia, nici ale celuilalt. Situați parcă în afara timpului, educația universală a speciei umane pe noi nu ne-a atins” (P. Ceaadaev). Nici azi realitatea nu-l contrazice pe filosoful rus, de vreme ce, cunoscutul Alexander Dugin și-a declarat prioritate zero definirea identității culturii și societății ruse, plasând-o, într-adevăr, în afara „marilor familii”. El consideră că Rusia nici nu trebuie să aparțină vreunei asemenea familii, cu precădere nu uneia cu influențe europene, față de care s-a delimitat în urmă cu multe veacuri și față de care trebuie să rămână clar definită. Nu o Rusie europeană, așa cum visau cărturarii lui Petru cel Mare sau intelectualii secolului al XIX-lea, ci o Rusie euro-asiatică, plasată geografic între continente, dar, mental, din ce în ce mai aproape de spiritul și miracolele Asiei. Din acest punct, orice discuție despre valori, tradiții, norme și principii este suspendată. Se dovedește mult mai simplu să-ți postulezi o identitate nouă, in-dependentă, ne-corelată, fără datorii culturale față de o lume pe care o ignori, o detești, o negi. „Ne făurim o falsă conștiință de sine” — avertiza Ceaadaev. Dar învățătura sa e mai puțin cunoscută, deloc valorizată, azi, în comparație cu proiectele mesianice care promit fără să se compromită, căci ancorează totul într-un viitor infinit. „Există o totală incompatibilitate între scopurile urmărite de un mare imperiu și sănătatea morală a poporului. Ce ne trebuie nouă această adunătură pestriță? Pentru ca rușii să-și piardă fizionomia lor unică? Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el” — le scria Aleksandr Soljenițîn liderilor sovietici încă în 1973. Retoric dar obligatoriu, ne oprim aici spre a relua o întrebare veche cât toată istoria Europei: cine își iubește comunitatea, familia, cultura, cel ce o critică spre a-i găsi îndreptarea sau cel ce îi țese povești bine măsluite despre grandoare, putere și invincibilitate doar spre a străluci el, cel muritor, vreme de câțiva ani cât spune povestea? Cum știm, și Soljenițîn și Ceadaaev au fost forțați să plece din țară, au vorbit altora, străinilor, necunoscuților căci cei cunoscuți și apropiați s-au simțit mai bine în hainele de împrumut ale propagandei. Cu siguranță, la fel stau lucrurile și azi, de vreme ce Rusia se chinuie să-și formuleze o ieșire din conflict refuzând adevărul și negând starea de fapt. „Istoria noastră ne apare ca un lanț de ratări. Dar, printr-un real efort de voință, am putea să facem ca tocmai acum să reînceapă. Teafără pe de-a-ntregul, îngrijindu-se de propria-i sănătate, așezată între hotarele sale…” (Al. Soljenițîn) Și iată, cuvântul-cheie a venit să se amuze de întregul discurs: hotarele. Adică limita, reglementarea unui punct de oprire geografică spre a începe un excurs spiritual, de auto-definire, de consolidare a unei identități, de relaționare cu ceilalți spre a intra, cumva, de undeva, în concertul global. „Nu avem nevoie să fim arbitri universali și nici să ne aflăm în competiție pentru leader-ship-ul internațional… A reconstrui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a readuce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”(Al. Soljenițîn).

Spre a nu greși într-o temă amplă cât tot teritoriul Federației Ruse, ne-am întors privirea spre prima scrisoare a lui Ceadaaev către o doamnă din înalta societate a vremii. Acolo el identifică, oarecum, „păcatul primordial”: faptul că în urma schismei creștinismului din 1054, Moscova a decis să se îndrepte către „mizerabilul Bizanț, acest obiect al disprețului profund al popoarelor respective… și am cules roadele ideii (creștine — n.n.) desfigurate de patima omenească”. De atunci, „claustrați în schisma noastră”, rușii și-au construit/definit profilul și drumul în adversitate cu Europa catolică, apoi și cu sudul continentului, s-au delimitat și s-au izolat tot mai mult în ei înșiși. „În Europa, totul era pe vremea aceea, însuflețit de principiul dătător de viață al unității”, spune gânditorul. Crescând, ca și societate, separat de creuzetul culturii occidentale, rușii cu cunoscut mult mai târziu și fragmentar modernizarea, reinterpretarea ideii de autoritate și, corelativ, a celei de supunere, au căzut sub greutatea iobăgiei tocmai când în Europa se renunța la umilirea poporului spre a-l ridica, pe cale contractuală, la rang de subiect de drept. Absența unor norme clare, funcționale deopotrivă în plan societal și în cel moral, ar fi motivul principal al debusolării, al incertitudinii și al comportamentului fluctuant al rușilor. Neașezarea lor într-o ordine juridică, lipsa rădăcinilor într-o cultură a societății, și nu doar a elitelor de regulă, separate de popor, credința creștină treptat golită de profunzime spirituală spre a cădea în ritual formalist, toate acestea au condus la izolarea Rusiei față de Europa și a societății ruse față de orice imperativ cu care operează modernitatea occidentală de câteva secole încoace. Reformele impuse de câțiva țari, cu precădere de Petru cel Mare au fost insuficiente spre a transforma întreaga societate. „În ziua de azi, noi reprezentăm în ordinea intelectuală, o lacună” (P Ceaadaev). S-a scris mult despre felul în care Rusia țaristă a „rusificat” creștinismul ortodox, ulterior despre modul în care a preluat și a transformat marxismul. Azi, în special după invazia Ucrainei, aceeași analiză merge spre tendința de patrimonializare a fostului spațiu al Uniunii Sovietice, respectiv a politicii internaționale. Claustrați în imensitatea lor geografică și în diversitatea culturală, rușii nu se regăsesc unii pe ceilalți, intelectualii care ar putea avea o voce sunt exilați sau condamnați, iar masele susțin o politică din alte timpuri, străină de discursul global și chiar de interesele lor ca societate.