Pandemia de coronavirus a făcut ca, în cele aproape trei luni în care viața noastră s-a schimbat, amintirile să prindă culoare. De undeva, de pe rafturile prăfuite ale istoriei, poveștile în alb-negru sau sepia au revenit în prim-plan (și) din nevoia de a discuta măcar ceva despre sport, fenomen care aduce la un loc generații și oamenii din toate domeniile sociale, dar și pentru că deschiderea cutiei cu amintiri nu are cum să nu aducă un zâmbet pe fața încrâncenată.
În numerele trecute am vorbit, printre altele, despre istoria CFR-ului timișorean, despre cea a handbalului alb-violet, a rugby-ului din acest colț de țară, iar acum vă propun să ne oprim asupra Chinezului Timișoara — grupare de la înființarea căreia se împlinesc, anul acesta, 110 ani.
Alb-violet, încă de acum 110 ani
În urmă cu ceva mai bine de un secol, muncitorii feroviari din Timișoara puneau bazele unui club propriu. La 8 ani după ce se fondase primul club destinat exclusiv fotbalului, din actuala Românie, Temesvari Football Klub, transformat, ulterior, în C.A.T (n.r. — Club Atletic Timișoara). Încă de la început, noua grupare a fost imaginată ca o viitoare forță a fotbalului din fostul Imperiu Austro-Ungar, fiind botezată după unul dintre eroii medievali ai locului: Kinizsi Pal, adică Pavel Chinezul. Firește, nici echipa și nici fostul conducător de oaste al lui Matei Corvin nu aveau nicio legătură cu Asia. „Chinezul” a fost doar o adaptare a titulaturii de „cneaz”. Pe emblema noii grupări a feroviarilor timișoreni era reprezentată o mână ținând o piatră de moară. Legenda spune că Pavel, având o forță ieșită din comun, le-a dus unor nobili carafa de apă pe o piatră de moară, pe care o ținea cu atâta ușurință încât părea a fi doar un cârpător de lemn. De aici pornește și povestea primei grupări în alb-violet de pe malurile Begăi. Începutul n-a fost cel visat, echipa fiind, preț de trei ani, mai mereu în umbra C.A.T.-ului, grupare care în 1913 ajungea până în finala campionatului Ungariei de Sud. Însă, tot în acel an, Chinezul primește „întăriri”, iar la Timișoara ajung câțiva dintre jucătorii importanți ai țării vecine. În decurs de 365 de zile se creează echipa care va ajunge să domine fotbalul din oraș și, mai apoi, din țară.
Faima, după apariția României Mari
Izbucnirea Primului Război Mondial nu a dat peste cap activitatea clubului pentru că muncitorii de la căile ferate erau mobilizați la locurile lor de muncă, iar asta însemna și stabilitate financiară, astfel că anul 1916 o prindea pe Chinezul cu 60 de jucători legitimați în cadrul clubului. Lucru care a ajutat-o să încheie pe 4 în Cupa de Război, competiție unde se regăseau forțele fotbalului maghiar de atunci, iar doi ani mai târziu, pe prima poziție în Campionatul de Război al Ungariei de Sud. Dar adevărata afirmare a Chinezului a venit odată cu formarea României Mari. Iar „Arena Sportivă”, cum era cunoscută în acea vreme arena de la Gara Mare, a devenit un veritabil templu al fotbalului din Timișoara. Acolo, de-a lungul anilor ’20, Chinezul a devenit, practic, de neînvins. Finala primului campionat al României Mari s-a disputat la 23 septembrie 1922, la Timișoara. 3.500 de spectatori au aplaudat victoria clară a Chinezului, 5–1 în fața Victoriei Cluj. Alb-violeții au jucat în alcătuirea Ritter — Kondor, Hoksary — Fenyvessy, Toth-Bedo, Rajnak — Bruno Steiner, Frech I, Matek, Tanzer, Frech II. A fost primul dintr-o serie-record de șase titluri consecutive, performanță egalată doar de Steaua, în anii ’90! În fazele superioare ale campionatului, Chinezul și-a demonstrat din nou valoarea, însă nu fără emoții. În sferturi, timișorenii s-au impus cu 2–0 pe terenul Gloriei Arad, grație „dublei” lui Rudolf Matek.
Un arbitru, un tren de prins și succese și în afara țării
Ce s-a întâmplat însă în semifinale ține din nou de romantismul vremii. La Timișoara, Chinezul a remizat, 1–1, cu Clubul Gimnastic Târgu Mureș. Arbitrul partidei, orădeanul Strasser, a ignorat faptul că, după noul regulament, urmau prelungiri, și a țâșnit peste liniile de cale ferată pentru a prinde trenul spre casă. Oficialii gazdelor l-au prins din urmă și l-au convins să se întoarcă la stadion. Doar că, între timp, convinși că va urma o rejucare, băieții din Târgu Mureș au zbughit-o și ei spre gară. În cele din urmă, meciul s-a rejucat, pe terenul ardelenilor, iar Chinezul s-a impus cu 2–0, prin „dubla” lui Hütter. În finală, Chinezul a dat peste același adversar ca în anul precedent, Victoria Cluj. Chiar dacă în 1922 timișorenii s-au impus cu un categoric 5–1, de această dată clujenii erau cotați cu prima șansă, mai cu seamă că finala se juca pe terenul lor. Chinezul a învins însă și de această dată, cu 2–0, ambele goluri reușindu-le Matek. Pe plan internaţional, printre rezultatele mai speciale obţinute de Chinezul în acei ani se regăsesc: 8–0 cu Zidenice (în 1925), 4–2 cu BSK Belgrad, 3–0 cu Athletic Bilbao (1926), 7–1 cu Oxford City, 4–0 cu Ujpest Budapesta (1927).
Decădere în plină glorie
Dominaţia clară în fotbalul românesc a Chinezului s-a văzut şi din felul cum s-au format echipele reprezentativei A a României, selecţionata ţării noastre ajungând în deceniul al III-lea al secolului XX să se confunde cu echipa campioană. Din echipa României (Ritter — Steiner II, Hoksary — Steiner I, Vogl, Czeh — Tänzer, Teszler, R. Wetzer, Semler, Matek), care, la data de 7 mai 1926, a învins, la Istanbul, cu 3–1, reprezentativa Turciei, numai Czeh (de la Juventus) nu era timişorean! Începând din toamna anului 1927, clubul intră într-o gravă criză financiară, căreia, ulterior, i se adaugă și una de conducere. Datoriile Chinezului s-au ridicat la sume uriașe: 56.000 lei față de Banca din Sânnicolaul Mare sau 20.000 lei față de Banca Centrală Șvăbească ș.a., ajungându-se astfel la un total de aproximativ 250.000 lei vechi. Greutățile finaciare s-au adâncit și din cauza micșorării numărului membrilor susținători ai echipei.
Din 1.200 de membri cotizanți, câți au fost în 1926, în numai doi ani au mai rămas 284. După opinia conducerii, singura cale de ieșire din impasul financiar a fost organizarea cât mai multor meciuri internaționale. Însă s-a întâmplat ca, în vara anului 1928, Comisia Centrală de Fotbal să nu țină cont de programul internațional al Chinezului. Astfel, data meciului perfectat deja cu WAC Viena a coincis cu întâlnirea din cadrul sferturilor de finală ale campionatului național cu Șoimii Sibiu. Cunoscând acest lucru, conducătorii Chinezului, dornici să obțină venituri cu orice risc, au hotărât ca împotriva formației din Sibiu să se prezinte echipa a II-a.
Chinezul II a făcut tot ce i-a stat în putință. În primul meci ea a condus la pauză cu 2–1, dar în repriza a doua gazdele au egalat: 2–2. Cu acest rezultat s-a încheiat partida și după prelungiri. La rejucare a fost o adevărată dramă. Sibienii au condus cu 3–0, însă au fost egalați. Din nou s-a apelat la prelungiri. Totuși, echipa locală, având și publicul în spate, a reușit să înscrie golul victoriei: 4–3. Până la urmă această strategie s-a dovedit ineficientă în a rezolva problema banilor. Așa se face că, în plină glorie, Chinezul se destramă, o parte din conducătorii săi, dr. Cornel Lazăr și ing. Dionisie Balasz, au părăsit clubul și vor pune bazele Ripensiei, care, preluând ștafeta, a dus mai departe gloria fotbalului timișorean. Din pricina condițiilor, potențialul competițional al echipei a scăzut simțitor, mai ales că o serie de jucători valoroși, precum Rudolf Wetzer, Mihai Tänzer, Gusti Semler sau Paul Teleky, au plecat la diferite cluburi profesioniste de peste hotare. Cu toate acestea, Chinezul a continuat să rămână una din formațiile redutabile ale țării, reușind să-i promoveze pe talentații Ladislau Raffinsky, Ion Zelenak, Rudolf Demetrovici, Lucian Gruin, Andrei Szilard, Rudolf Bürger și, nu în ultimul rând, pe Iosif Petschovsky, dar n-a mai atins strălucirea din perioada 1921–1927.
În august 1936, Chinezul fuzionează cu ILSA (Industria Lânii SA) Timișoara, încercând o redresare pe plan financiar. Soluția nu a rezistat decât până în 1939, când, retrogradând din primul eșalon, Chinezul a pierdut contactul cu marea performanță. În 1941 fuzionează cu C.A.T, Clubul Atletic Timișoara, fondat în 1902, care, în 1935, a fuzionat cu R.G.M.T. (păstrându-și numele). După cel de-al Doilea Război Mondial, Chinezul, încercând să supraviețuiască, a fuzionat cu C.A.M.T. (Clubul Atletic Muncitoresc Timișoara), numindu-se Chinezul C.A.M.T., pentru ca, din 1946, să rămână numai C.A.M.T., „Chinezul” dispărând din nomenclatura fotbalului românesc. Ultima apariție oficială a fost în Divizia B, în sezonul 1948–1949 (locul 13 din 14 competitoare), după care echipa a fost desființată.