Nominalizarea lui Mihai Tudose ca prim-ministru al României a readus în dezbaterea publică un „criteriu” de analiză ce părea uitat: fizionomia. De îndată ce numele său a devenit certitudine, spațiul virtual a fost invadat de cele mai caustice considerații despre felul în care arată premierul nou desemnat. (Mărturisesc, și eu am scris diverse lucruri nu tocmai politicoase!)
I s-au pus în CV-ul fizionomic un alcoolism rudimentar, o ebrietate remanentă, dar, ciudat, nimeni nu a presupus că figura sa prea șifonată ar putea trăda, la urma urmei, și o suferință, o boală.
Ultimul personaj politic căruia i s-a lipit eticheta de bețiv a fost Nicolae Văcăroiu, prim-ministru la începutul anilor `90, actualmente președintele Curții de Conturi, al cărui nickmane a rămas pururi Votcăroiu. S-a încercat și cu Băsescu, dar defectul de vedere a fost mai puternic. Și, iarăși ciudat, deși în sfera nescrisă a păcatelor omenești românii au chiar admirație față de bețivii simpatici, Facebook-ul îl așază în continuare pe Mihai Tudose în toate pozițiile etilic reprobabile. De parcă societatea românească ar fi o republica abstinenței de la alcool.
Da, la 50 de ani, înlocuitorul lui Sorin Grindeanu nu arată prea bine și spun asta fără nicio urmă de ironie. În spațiul public însă, în arena cu lei, o asemenea persoană are puține șanse de a scăpa nebatjocorită. Fiindcă, indiferent de vârsta biologică sau de gradul de cultură, omul are în ființa sa această nevoie de a ironiza defectele celuilalt. Asta se întâmplă de mii de ani și numai calitățile speciale ale unor personalități au făcut ca plebea să nu ironizeze accidentele de — să le spunem — „caroserie”. Ca să dau două exemple, Pericle, de pildă, era bâlbâit și, probabil, hidrocefal. Adică avea capul nefiresc de mare. Iar cine a văzut fotografii cu marele nostru Titulescu își dă seama că ilustrul diplomat a fost departe de a fi un exemplar reușit. Ceea ce, în paranteză fie spus, nu l-a împiedicat să fie un mare Don Juan.
Revenind la considerațiile vag antropologice despre nevoia de batjocură a omului din toate timpurile, m-aș întoarce puțin în timp la ceea ce, cândva, era o știință: fiziognomia. Atenție, nu despre fizionomie este vorba, ci despre fiziognomie. Fiziognomia era considerată, până la finele secolului al XIX-lea, un instrument exact ce interpreta caracterul și chiar destinul omului pornind de la înfățișarea acestuia. Nu vreau să spun neapărat că trăsăturile frumoase, în sensul clasic al cuvântului, erau de natură să îi confere purtătorului acestora virtuți ce derivau de acolo. Dar, în mod evident, fiziognomia punea în relație armonia chipului cu unele calități morale. Până la elvețianul Lavater, teoreticianul fiziognomiei în secolul al XIII-lea, cultura europeană împărțea chipurile omului în funcție de asemănarea cu diverse animale: câine, bou, urs, cerb, vulpe etc.
Dar nu mai continui fiindcă știu deja la ce vă gândiți când vine vorba despre cei mai mulți care ne conduc destinele de 27 de ani.