Aud deseori în spațiul public vehiculată ideea că presa ar fi a patra putere constituită în stat. O astfel de afirmație este mai degrabă socio-politică și aproape deloc juridică. Pentru că mai toți juriștii știu că sistemul instituțional al unui stat exercită, în realitate, trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Astfel stând lucrurile, întrebarea la care ar trebui identificat un pertinent și, implicit, convingător răspuns este următoarea: ce fel de putere exercită presa? Evident, una informală, pentru că niciun jurnalist nu poate institui norme cu putere de lege, nu poate aplica sancțiuni și nici nu poate judeca pe nimeni, așa cum numai un magistrat o poate face.

Vocația presei este să informeze, adică să culeagă informații, să le analizeze veridicitatea și să le pună la dispoziția publicului. Așadar, cred cu tărie că presa realizează un serviciu public și satisface un interes general: nevoia, pe care cei mai mulți oameni o resimt cu acuitate, de a fi informați despre ceea ce se întâmplă în viața publică, fie ea politică, economică, socială sau academică. Puterea presei nu este una juridică, dar în mod evident o asemenea putere — impresionantă prin amplitudinea și impactul ei! — este una socială, pentru că orice material de presă (o simplă informație, un reportaj, un articol sau sinteza unei anchete), odată publicat, generează ori poate genera efecte devastatoare în privința celor la care un astfel de material se referă. O astfel de putere de care presa se bucură nu poate fi altfel exercitată decât în mod responsabil. Orice exces în exercițiul acestei puteri poate afecta ori chiar distruge destine, uneori în mod ireparabil. Iată de ce chiar și presa are nevoie de reguli, pentru că o putere nereglementată va ajunge foarte repede în situația de a fi exercitată abuziv. Dacă și în măsura în care o informație este relatată de presă fără ca, în prealabil, respectiva informație să fie verificată sub aspectul originii (a provenienței) sale, sub cel al veridicității și, implicit, al credibilității sale, jurnalistul care plasează în spațiul public o astfel de informație, riscă să-i fie angajată răspunderea penală și/sau civilă (patrimonială) pentru eventualele daune cauzate celor afectați.

Principiul asumării responsabilității pentru calitatea informației de presă — adică pentru veridicitatea și credibilitatea acesteia — este unul consacrat în tot spațiul occidental. Este de la sine înțeles că presa joacă un rol deosebit în asigurarea bunului mers al „afacerilor publice”, în cel mai larg sens al acestei din urmă noțiuni, în condițiile în care particularii sunt îndreptățiți să cunoască ceea ce este de interes public din viața celor care, într-un fel sau altul, se manifestă în spațiul public sau care sunt persoane publice. Un anonim este îndreptățit la o maximă discreție în privința vieții sale private. Cel care, într-un fel sau altul, a devenit o persoană publică nu mai poate pretinde același standard. Viața acestuia din urmă — inclusiv și mai ales viața sa privată — este ori poate deveni de interes public. Orice comportament inadecvat al unei „persoane publice” trebuie să ajungă la cunoștința comunității în care aceasta trăiește și se manifestă din punct de vedere profesional, însă numai dacă, în mod cumulativ, respectivul comportament: (i) este probat, și realitatea consumării lui, dovedită; (ii) aduce ori poate aduce atingere încrederii legitime pe care comunitatea o are sau o poate avea față de persoana căreia presa îi reproșează respectivul comportament. În plus, înainte ca un astfel de comportament să fie adus la cunoștința publicului, jurnalistul autor al materialului de presă este obligat să solicite un punct de vedere cu privire la cele aflate de la persoana despre care se pretinde că îi aparține respectivul comportament. Juriștii romani spuneau: Audiatur et altera pars! Ascultă și cealaltă parte! Că poate are ceva de spus. Că poate deține dovezi care dovedesc contrariul celor „descoperite” de jurnalist. Că poate astfel — sub condiția de a fi rațional și de bună-credință — jurnalistul ajunge la concluzia că cele „descoperite” de el nu sunt veridice, iar „informațiile” ce i-au fost transmise nu sunt altceva decât un atac mârșav la adresa unei persoane care nu are nicio legătură cu faptele reprobabile „reproșate”, astfel că aceste „informații” nu trebuie aduse la cunoștința publicului. Pentru că ele nu sunt informații, ci calomnii. Acestea sunt sau ar trebui să fie condițiile jurnalismului de calitate. Nu servește nimănui ca presa să se decredibilizeze. Un jurnalist care „pică” testul corectitudinii este definitiv compromis. El ajunge să semene cu un avocat neserios, care adresează în mod repetat justiției cereri vădit inadmisibile sau neîntemeiate. La un moment dat, un astfel de avocat riscă să piardă chiar și procese în care are dreptate, pentru că i s-a dus faima de avocat neserios, iar judecătorii și-au pierdut încrederea profesională în ceea ce-l privește.

În lumea juriștilor este bine cunoscut faptul că orice drept — și mai ales acela la liberă exprimare, inclusiv prin mijloace de presă — este susceptibil de abuz. Iar exercițiul abuziv al libertății presei îmbracă întotdeauna forma unui atac de presă, fapt ilicit, cauzator de prejudicii, care îl îndreptățește pe cel vătămat să se apere în justiție și să fie despăgubit pentru pagubele eventual suferite. Parțială și incompletă satisfacție! Dat fiind faptul că nicio hotărâre judecătorească nu poate șterge din mintea oamenilor „pata” pe care un material de presă ce se dovedește neadevărat a lăsat-o pe imaginea publică a celui astfel atacat.