Prea puțin pentru un om mare! Loga sau numele ,,gravat” de bănațeni pe o școală și pe o stradă!

În istoria românilor, un loc aparte îl ocupă o pleiadă de oameni cu o înaltă pregătire, care au atras pentru prima dată atenția asupra caracterului latin al limbii române. Sunt acei cărturari de geniu care îndeobște au rămas cunoscuți ca fiind membrii Școlii Ardelene.

Școala Ardeleană a apărut în împrejurările favorabile ale curentului iluminist de sorginte germană (Aufklärung). De fapt, era proiecția culturală a mișcării politice a iosefinismului din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Majoritatea reprezentanților români din Transilvania erau preoți cu studii în Europa, mai cu seamă la Roma, unde au putut vedea și auzi la fața locului limba latină, dar și alte limbi romanice. Așa au făcut alăturarea firească dintre limba română și vechea limbă a Imperiului Roman.

Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare, politică, dar și cultural-socială, a românilor din Transilvania. Cei mai lucizi cărturari ardeleni au venit cu argumente istorice și filologice pentru a arăta că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia istorică. Cel mai important document emis de această școală de gândire a fost celebrul Supplex Libellus Valachorum din 1791, în care se cerea recunoașterea națiunii române ca una egală în drepturi în principatul transilvan. Mișcarea s-a răspândit și peste munți, pătrunzând în celelalte principate române.

O altă mare izbândă a acestor cărturari a fost impunerea treptată a alfabetului latin în carțile românești din Ardeal și abandonarea treptată a scrierii cu litere slavone (chirilice) în cărțile pentru români din Transilvania. Această mișcare avea să fie amânată cu aproape un secol în Moldova și Țara Românească.

Cărturari scriitori ca Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Samuil Micu-Klein ori Gheorghe Șincai aveau să introducă în circuitul cultural european faptul că există o națiune română cu origini comune și că românii vorbesc o limbă comună, indiferent în ce țări viețuiau. Au și întărit acestă teorie cu tipărirea pentru prima dată a unui mare dicționar în patru limbi, în care erau tălmăcite cuvinte românești în latină, maghiară și germană. Acest așa-numit Lexicon de la Buda avea să fie un prim certificat de naștere modern al limbii române, semnând despărțirea acesteia de epoca de influență slavă.

Poate mult mai puțin cunoscuți, dar cu nimic mai prejos ca frații lor ardeleni, se ridică și în Banat cărturari ce încearcă educarea și emancipare bănățenilor în limba lor proprie, pe care au auzit-o vorbindu-se de copii, acasă.

Dacă în Ardeal majoritatea acestor oameni de știință proveneau din rândul romano sau greco-catolicilor, în Banat ei erau reprezentanți ai ortodoxiei. Dacă ar fi să-i doar pomenim pe Dimitrie Țichindeal ori pe Constantin Loga, doi dintre cei mai înțelepți cărturari porniți în lume de pe aceste meleaguri, și tot avem și noi cu ce ne făli.

Constantin Diaconovici Loga a trăit și a creat în aceeași epocă, dar, din păcate, depre el se știu mult mai puține chiar și în zona lui de baștină.

A fost un pedagog și scriitor român care a cuprins în scrierile sale multe din domeniile cunoașterii de la acea vreme. A pus bazele școlilor românești și a crezut în programul de emancipare națională și în resursele spirituale ale neamului său. A fost la curent cu cele mai noi teorii din domeniul pedagogic, precum cele ale contemporanului său elvețian Johann Heinrich Pestalozzi. În mod cert, a avut acces la scrierile acestuia, cei doi având idei commune, pe care le-au aplicat în educație.

Constantin Diaconovici Loga a văzut lumina zile în Caransebeș, veche cetate a științei de carte românescă din Banat, la 1 noiembrie 1770. Dar istoria familiei sale se pierde undeva în nordul Olteniei, prin zona Tismanei.

Mai multe zeci de familii au migrat, în anul 1737, de aici în zona de pustă din jurul Vârșețului. Odată stabiliți, pun bazele localității Srediștea Mare. Este pomenit un anume Vasile Diaconu Loga, cunoscut cărturar și zugrav de biserici, care a fondat o școală în care preda „măiestria zugrăvelii”. Bunicul învățatului, pe lângă meșteșugul său de pictor, probabil că era și cântăreț bisericesc cunoscut, din moment ce a primit și porecla de „Diaconu”. Aici a intevenit influența culturii și limbii sârbe, mulți din acești olteni căpătând nume cu terminații specifice slavilor de sud. În timp, numele avea să fie transformat în Diaconovici. Fiul său, Georgiu (Gheorghe), de asemenea învață meșteșugul picturii, dar devine și preot al satului. Un alt urmaș al lui Vasile Diaconu, Eustațiu, este pomenit ca preot în Srediștea.

Micul Constantin face primii ani de școală primară în orașul natal Caransebeș. Cum era moda impusă atunci de bisericile răsăritene ce păstoreau școlile parohiale ale minorităților din imperiu, a învățat buchia slavonă. Dar în familie vorbea, în mod egal, și limba română, și limba sârbă.

Pleacă mai departe la gimnaziu, în apropiere, la Lugoj. Aici studiază în limba maghiară, în epocă nefiind consemnată o școală gimnazială în limba română.

Ca mulți tineri care nu aveau altă posibilitate de a se ridica din mijlocul comunității lor decât studiul intens, se apleacă asupră slovei scrise încercând să afle totul din ea.

A absolvit cu note mari, din moment ce își poate permite să ia drumul Universității de la Pesta. Aici se înscrie la Facultatea de Drept, pe care o absolvă cu bine. Dar studiază și științele politice în același timp. Chiar dacă în lumea de azi sună mai ciudat, în acea epocă atât Buda, cât și Pesta, care erau două orașe diferite, cu caracteristici complementare, erau mari centre ale culturii românești, de fapt ale Bisericii Orodoxe. Nu se făcea încă diferențierea pe etnii, ci mai mult pe religie a popoarelor din împărăție.

De fapt, tinerii din epocă nici nu prea aveau multe posibilități de alegere. Cei ce stăpâneau destul de bine limba germană mergeau la Viena sau în universități germane. Ardelenii, care erau catolici, se îndreptau spre Roma, iar ortodocșii din zona bănățeană nu aveau decât opțiunea Pestei. O foarte mare și influentă comunitate de români sud- dunăreni din regiunile stăpânite de Imperiul Otoman s-a stabilit, în mai multe etape, în Ungaria, mai ales la Pesta. Erau foarte bogați comercianții aromâni și au dat mulți oameni de vază care, la a doua generație, dominau deja finanțele multor bănci din centrul european. Tot sub influența acestor aromâni pornește și mișcarea de emancipare de sub tutela bisericii sârbe.

În acest climat de efervescență națională, cultural, dar și economic, tânărul jurist Loga, vorbind mai multe limbi, devine translator la magistratura orașului. Concomitent, ocupă și funcția de revizor și corector al cărților românești ce se tipăreau la tipografia Universității din Buda. O mare parte din ce vedea lumina tiparului în limba română pe atunci se tipărea la Buda. Era una din cele mai mari tipografii românești cu alfabet latin. Aici îl cunoaște, iar mai apoi chiar îl înlocuiește pe Petru Maior, în calitate de cenzor la Buda. Cei doi colaborează la editarea volumului Istoria pentru începutul românilor în Dachia.

Mai marii comunității au făcut tot posibilul să se deschidă prima școală a coloniei române din Pesta, unde Constantin Loga este numit institutor până în anul 1812. Este și cantor la biserica ortodoxă din Buda, unde reușește să introducă serviciul religios în limba română. La inițiativa lui s-a înființat prima societate a femeilor române din Pesta.

La Arad avea să se deschidă prima Școală Normală, care avea să pregătească învățători români pentru toate teritoriile din Ungaria. Este ceea ce se va numi ulterior „Preparandia de la Arad”. Aici este invitat Constantin Diaconovici Loga ca profesor. Predă la catedra de „gramatică și concept românesc”, dar e și profesor de „tipic și cântare bisericească”. A predat, deopotrivă, și gramatica sârbă la clasa de școlari sârbi. La Arad s-a dedicat pedagogiei, pe care o adaptează la limba română. Nu uită nici de lupta sa pentru drepturile culturale ale românilor. La Arad au fost numiţi profesori figurile cele mai importante din cultura românilor bănăţeni: Dimitrie Țichindeal, Ioan Mihiuț, Iosif Iorgovici.

Constantin Loga a desfășurat în această perioadă și o bogată activitate de scriitor. În 1818 publică la Buda Ortografia sau dreapta scriere pentru îndreptarea scriitorilor limbii române. În anii 1822–1823 publică manualul de gramatică română (Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor), de o deosebită valoare pentru elevii școlilor normale.

Iar mai apoi, în 1826, concepe un Octoih și tipicon cu catavaseriu, tipărit în același an, care a fost intens folosit în bisericile românești timp de mai bine de un secol. Are în preocupări și scrieri bisericești pentru a duce mai departe renumele de Diacon al bunicului său. Concepe sau traduce manuale și cărți de cult (Viața Domnului Iisus Hristos, Tâlcuirea Evangheliilor).

Performanțele sale de profesor, dar și de autor de manuale îl fac foarte apreciat de autoritățile timpului, iar în 1830 este numit în funcția de director al școlilor românești și sârbești de pe teritoriul regimentelor de graniță bănățene cu sediul la Caransebeș. Aici l-a înlocuit pe cărturarul Nicolae Stoica de Hațeg, ajuns la senectute. La Caransebeş a organizat și învăţământul milităresc şi a primit din plin sprijinul autorităţilor. Şcoala din Caransebeş a fost mutată în 1836 la Biserica Albă, pentru a deservi mai multe comunităţi.

Se ocupă de ambele limbi de predare, în egală măsură, dar nu le amestecă. Duce o neobosită luptă de a le separa total. Loga este părintele învățământului în limba română din Banat, total despărțit de cel în limba sârbă. Înființează numeroase școli în mediul rural. Cărțile sale ajung și dincolo de munți, în Oltenia, închizând cumva un cerc în timp și spațiu acolo de unde au pornit strămoșii săi. Chiar și până la Craiova au ajuns metodele sale pedagogice, în Bănie înființându-se școli după principiile lui Loga.

Gramatica sa, una dintre primele gramatici românești, depășește prin semnificație cadrul unui simplu instrument de studiu, fiind o pledoarie pentru limba națională. Autorul ei încearcă să propună, cu destule stângăcii, o terminologie gramaticală românească, derivând formațiuni noi din rădăcini latine. Chemarea la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor (1821) conține un adevărat program de luminare a neamului prin cultură, „precum în timpul nostru se cere”. Solicită școli, cărți, susținând că toate popoarele sunt înzestrate cu posibilități intelectuale și creatoare, că poporul român are alese însușiri și în special în tineret vedea „reazimul fericirii neamului”.

Tipărește manuale școlare, dar și cărți ce cult ce vor circula în Ardeal, în Țara Românească și în Moldova, pe care le finanțează cu prețul propriei case. Ajunge atât de sărac, încât cere să i se primească fetele la orfelinat, dar spune: „sunt răsplătit atunci când văd că am putut și eu cu ceva folosi neamului meu”.

O știre apărută în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” (1842) îl consemnează pe Constantin Diaconovici Loga drept autor al unor lucrări în manuscris ce ieșeau din sfera didactică, fără a trăda însă interesul instructiv-educativ: Istoria românilor de la zidirea Romei, Istoria Bibliei și romanul Belisarie, tălmăcit sau adaptat din limba franceză. Dar despre aceste volume nu se mai știe nimic. S-au pierdut în timp.

Împovărat de nevoi și boală, se întoarce în anul 1850 în Caransebeșul natal. La optzeci de ani, slăbit de bătrânețe, se stinge din viață în 12 noiembrie 1850.

Două din fetele cărturarului vor duce mai departe activitatea sa pedagogică. Ecaterina ajunge directoare de școală, iar Augusta va fi învățătoare.

Pentru toate aceste fapte, Constantin Diaconiovici Loga ar merita mult mai mult în istoria bănățeană, nu doar un nume pe un colegiu și pe o plăcuță de stradă (ce-i drept, centală) din oraș. Situația este identică și la Caransebeș unde la fel o școală și o stradă amintesc de cărturar.