Se spune că românul s-a născut poet, dar și mare povestitor. Ni se trage de la Anton Pann și Ion Creangă, doi mari povestitori cu ștaif. Primul chiar a făcut o analiză a fenomenului, transpusă în ”Povestea vorbii”.
Asta-i marea noastră hibă: povestim într-una și când să trecem la fapte găsim diverse scuze. Am avut sentimentul ăsta la sfârșitul săptămânii, la o dezbatere-masă rotundă unde se sporovăia despre regionalizare. Un subiect de poveste vechi, de 20 de ani, cu episoade rare, din patru-n patru ani, când vin alegerile.
Chiar protagoniștii recunosc cu seninătate că se întâlnesc periodic doar ca să discute, fără nici o finalitate clară. Noi povestim de 20 de ani despre cât ar fi de frumos și practic să trecem la împărțirea tării în regiuni administrative în timp ce polonezii au finalizat totul într-un an jumate.
E drept poveștile cu regionalizarea devin interesante doar în ani electorali, când politicienii aflați la butoane încep să-și pună cenușă-n cap, că au vrut și-au încercat dar nu s-a putut, însă acuma gata. Trecem la fapte! Cei care vor și ei la putere povestesc cum vor face și cum se vor lupta, mai mai că-ți vine să-i crezi. Dar nu-ți dai seama decât după ce trec alegerile că iar ai fost puțin păcălit și lucrurile au rămas și rămân la fel!
Și atunci rămâi siderat cât de actuale sunt versurile lui Anton Pann, din volumul ”Povestea Vorbii” – Despre cusururi sau urîciuni:
Aideți să vorbim degeabă,
Că tot n-avem nici o treabă.
Fiindcă
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orce fie.
De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă
Au ajuns și la cociorbă.
Ș-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieșit
Mai bine să fi tușit.
De aceea
Cînd vrei să vorbești, la gură
Să aibi lacăt și măsură.