În episodul trecut, neobositul călător ce și-a ales ca țel să bată mai toate coclaurile bănățene a ajuns, mai mult din întâmplare decât cu bună știință, la drumul ce se desprinde din șoseaua principală și scurtează drumul către Dunăre prin comuna Socol. Nu prea sunt semne și semnalizări ce să arate ce este interesant pe acolo. Totul ține de flerul drumețului inițiat ce mai merge și după intuiție.
După ce a zăbovit vreme de două ceasuri pentru a cerceta vechea mănăstire sârbească Cusici, ce a fost atât de dramatic despărțită de satul ei, turistul își adună puterile și ajunge în satul Zlatița, care se află la doi pași mai la vale. De fapt tot drumul urmează valea molcomă a Nerei ce s-a transformat în râu de câmpie. După o curbă la dreapta drumul merge drept, ca trasat cu liniarul, până în satul Zlatița pe care-l și străbate la fel de oblu, fără cotituri. Mare mirare pe cei mai vârstnici ce mai țin minte anii în care tot drumul era fărâmițat de popasuri fără voie, în care trebuia să declari la cine mergi și cât de bine cunoști persoana. Vai de cei ce se bâlbâiau sau erau cam nehotărâți. Erau „invitați” să petreacă câteva „ore de reculegere” la pichetul de grăniceri. Acum nimeni nu are grija celor ce trec în sus și în jos pe drum.
Satul Zlatița (Zlatica) din cadrul comunei Socol este situat pe râul Nera, aproape de confluența sa cu Dunărea. Locul este cunoscut de unii ca fiind delta Banatului. Apa se scurge prin diverse canale și în verile ploioase aici sunt o mulțime de bălți, care devin raiul pescarilor. Știucile de aici sunt de dimensiuni fabuloase în descrierile pătimașilor. Locuitorii de etnie sârbă denumesc aceste locuri ca Poljadija). Numele satului și al mănăstirii provine probabil de la râul Nera, care se numea „zlatni potok” sau „zlatica”. Este situat la granița sârbo-română și la 14 km de Baziaș. Vizavi de sat se află satul Kusić din municipalitaea Bela Crkva (Biserica Albă), din Serbia.
Numele vechi slav ar putea duce gândul la prundișul aurifer care, mai mult ca probabil, era cândva de găsit în unele coturi ale apei. Aurul sub formă de pulbere fină era adus din munții Semenic doar în legende. Nimeni nu a mai căutat metalul prețios de foarte mulți ani.
Zlatica a fost consemnată ca o așezare stabilă în 1367. Timp de secole, a fost satul ce aparținea de mănăstirea cu hramul Sfântul Sava din apropiere. Conform „Enciclopediei Române” din 1717, acolo erau înregistrate 32 de gospodării. Potrivit auditorului imperial Erler din 1774, locul este listat ca „Slatiza”, cu un caracter militar de frontieră cu imperiul otoman de peste fluviu. Aici trăia o populație predominantă vlahă (română). În 1783, locul avea 93 de case cu 597 de suflete. Se mai consemnau un număr de 15 case cu 89 de suflete erau ale monahilor din Pârneura (Prnjavor).
Satul Zlatica a fost, datorită apropierii, arondat în arealul regimentului al 13-lea grăniceresc bănățeano-ilir (sârb) timp de un secol întreg, cu sediul ls Biserica Albă. În 1769, autoritățile militare au preluat satul de la mănăstirea Zlatița. Terenul mănăstirii este împărțit în satele militare Zlatița și Socol (Sokolovac). A rămas doar o mică așezare monahală, un sat de 17 case cele mai apropiate de mănăstire. Azi, pe aceste locuri, continuă să existe satul Pârneaura. În Zlatița a funcționat până în anul 1886 o școala religioasă a etnicilor sârbi. Biserica ortodoxă Sfântul Gheorghe din sat a fost construită în 1870. Iconostasul de lemn din fața altarului a fost pictat abia în 1943 de Wein Hepel din Belobreșca.
Satul s-a dezvoltat treptat după ce a ieșit din sfera de influență militară și în anul 1905, Zlatica era descrisă ca o mică localitate cu 248 de case, dintre care 140 erau sârbe. Sârbii au fost întotdeauna într-o oarecare majoritate în sat, ca mai peste tot în vale Nerei. Au fost întregistrați 1.268 de locuitori, dintre care 889 erau sârbi, și 379 români și romi. În acest loc au apărut clădiri publice: Biserica ortodoxă sârbă, o școală religioasă cu predare în limba sârbă și o școală comunală de stat. Cam toate activitățile erau axate în jurul agriculturii. Paorii locali, ca toți cei din împrejurimi, aveau principală de desfacere la târgul de la Biserica Albă.
După trasarea frontierei de stat dintre Regatul României și cel al Sârbilor, Croaților și al Slovenilor toată zona a pierdut din importanța sa. Atât unitatea economică, administrativă dar chiar și cea a șoselelor și a căilor ferate a fost frântă. Celebra cale ferată ce lega Oravița de Baziaș nu mai avea nici o noimă din moment ce trebuia să treacă granița în mai multe locuri. Oricum nici exploatările de cărbune nu mai erau atât de eficiente că în urmă cu un secol și nici exportul acestuia pe calea apei pe șlepuri. Anii au trecut și odată cu terminarea celui de al doilea război mondial situația acestui colț de țară se înrăutățește și mai mult. Conflictul mocnit dintre regimurile din cele două țări, doar în aparență frățești, era tot mai fățiș. Regimurile ideologice de sorginte sovietică nu erau deloc maleabile.
Dintr-un divergent dintre conducătorul Jugoslaviei, Josip Tito și conducerea de la Kremlin a ajuns și România să fie implicată. Astfel frontiera dintre cle două țări a devenit o adevărată „Cortină de fier” la fel de dură și inpenetrabilă ca cea dintre lagărul estic și lumea ceva mai liberă. Comunitățile ce au trăit de secole împreună au fost învrăjbite în mod artificial pentru a fi suspicioase una față de alta. Etnicii sârbi (deși erau tot cetățeni români) erau văzuți ca „dușmani ai poporului” și au îndurat de la șicane mărunte până la deportări în pustiurile Bărăganului. Sigur că de astfel de deportări forțate nu au scăpat nici românii ori germanii sau maghiarii. Situația grea, care a ținut mai mult de un deceniu, a dus la o depopulare accentuată al satelor din acest colț de rai ce a devenit un loc al nimănui. Conform ultimului recensământ din 2002, satul Zlatica avea 723 de locuitori. Populația a scăzut în ultimele decenii din diverse motive.
Satul a fost multietnic din cele mai vechi timpuri. Sârbii locali erau majoritari, dar în ultimele decenii ponderea lor în totalul populației a scăzut, așa că acum majoritatea sunt români. În sat mai există și o mică comunitate de limbă cehă. Compoziția națională pe listele individuale a fost următoarea:
Anul recensământului 1910 erau 1.361 locuitori
În anul 1992 mai locuiau 1.361
Iar în 2002 numărul lor a scăzut la 723
Religie
În timpul frontierei militare habsburgice a Banatului, era doar un preot în localitate dar nu și o biserică adevărată așa că drept credincioșii mergeau la bisericile din Zlatița sau Kusić din apropiere pentru închinare. În 1850, Mănăstirea Zlatica a încheiat un acord cu cultivarea pământului cu oamenii din Pârneaura, care era în vigoare în 1901, în detrimentul mănăstirii. Mănăstirea a câștigat procese împotriva membrilor săi în 1906. În acea perioadă, problema „fondului inviolabil” înstrăinat al comunității bisericești locale era actuală în sat. În 1907, municipalitatea locală, ecleziastică, a dat în judecată madministrația locală, politică, din cauza fondului înstrăinat, astfel încât să poată fi readus la scopul său, de a sprijini material un preot ortodox sârb. Cu toate acestea, administrația politică din Zlatița dorea ca școala religioasă să se întrețină din acest fond. În 1906, un trimis al eparhiei de Vârșeț a prezentat o propunere de a deschide școala religioasă în mănăstire.
Mai este pomenit în anul 1907 un ieromonah ca administrator al parohiei din satul Zlatica. În același an, ieromonahul Ishirion Gadjanski de la mănăstirea Zlatica este menționat în aceeași calitate. Eparhia s-a oferit să sprijine financiar comunitatea bisericească de acolo, doar dacă alege un preot paroh permanent. În 1905, Zlatica avea o comunitate bisericească sârbă, adunarea era regulată, sub președinția lui Živa Mandžula. Biserica era atunci într-o „stare de ruină”, iar pereții interiori nu era pictați. Acolo mai exista un cimitir ortodox sârb, iar proprietatea bisericească comunală are 34 de iugăre de teren.
Parohia era în categoria a șasea de plată a dărilor, are o casă parohială, iar prorietatea parohială este de 34 iugăre. Preot paroh este Stevan Ljuba, născut în 1839.
Mănăstirea
Dar tot aparținător de satul Zlatița este și mănăstirea cu același nume. Deși pe timpuri situația era tocmai pe dos. Satul aparținea de sfântul lăcaș de închinăciune.
Mănăstirea a fost numită după „Pârâul de Aur”, care curgea (purtând boabe de aur după cum spun legendele) în apropierea mănăstirii. Primele informații scrise despre mănăstire provin din 1367. Se crede că a fost fondată de Sfântul Sava în 1225. Conform tradiției mănăstirii, Sfântul cărturar Sava l-a numit pe ieromonahul Ioaniki ca prim stareț, iar mănăstirea a fost înzestrată cu pământ, păduri, pajiști și vie pentru subzistență și o scrisoare cu semnătura sa, în care erau înscriși toți conducătorii sârbi de până atunci.
Satul din apropiere. Zlatica, a fost mult timp o proprietate monahală. În timpul istoriei sale, mănăstirea a ars de mai multe ori. Astfel, în 1552, turcii „ars și jefuit” locurile. Călugării umili și oamenii iubitori de Dumnezeu au găsit puterea și modalitățile de a o reînnoi. Dar în 1716, turcii, retrăgându-se, au ars din nou mănăstirea. În același timp, călugării bătrâni au fost executați, iar tinerii au fost capturați și luați în robie. Trei dintre călugări au reușit cumva să înșele vigilența paznicilor și au scapat.
În jurul anilor 1760-1770, Jovan Georgijević, fost episcop de Vârșeț, care s-a remarcat prin numeroase donații, a reconstruit și mănăstirea Zlatica și a înzestrat-o cu o biserică nouă. Vechea biserică era pitorească și frumoasă, dar era și foarte degradată, predispusă la prăbușire. În ultimul război turc din 1788, mănăstirea a fost arsă și distrusă de turci pentru a treia oară. Atunci când episcopul de Vârșeț, Maksim Nestorović, a murit în 1738, a fost clar din testamentul său că a donat o sumă însemnată mănăstirii Zlatița. Cu eforturile zeloase ale episcopului de Vršac și contribuțiile abundente ale sârbilor, mănăstirea a fost „reînviată” pentru a treia oară. Cu toate acestea, trupele revoluționare maghiare din 1848-1849 au deteriorat semnificativ lăcașul cu obuzele ce au căzut în incintă și în apropiere.
Călugării și-au găsit refugiu cu bunurile lor de valoare în mănăstirea Baziaș, unde au găsit adăpost și îngrijire.
După revoluție împăratul austriac, pentru a recompensa sârbii pentru loialitatea lor din timpul luptelor, a donat 12.000 de florini pentru renovarea mănăstirii bănățene. Patriarhul sârb Josif a mai pus la dispoziție 5.000 de florini din contribuțiile colectate în Rusia, pentru reconstruirea mănăstirii. În timpul ultimei renovări, episcopul de Vârșeț, Emilian Kengelac, a arătat un zel deosebit. În 1861, chiliile monahale erau deja construite și acoperite, iar la 28 mai a acelui an, fundațiile bisericii mănăstirii au fost terminate și sfințite. Actul de sfințire a temeliilor a fost efectuat personal de episcopul Kengelac împreună cu clerul interimar.Chiar și autoritățile militare au fost de față la eveniment. Comandantul regimentului sârb-banat, colonelul Aleksija Kukuljević Sakcinski, și ofițerii săi au fost prezenți. Două documente, scrise în sârbă și slavonă, au fost îngropate în temeliile bisericii. Acest lucru a fost făcut astfel încât, dacă va ajunge vreodată în mâinile descendenților, ei ar ști „ce și cum a fost în timpul vieții strămoșilor lor”.
În timpul primului război mondial și după acesta, starețul din Zlatița a transferat obiecte de valoare la Biserica Albă, iar mănăstirea a fost abandonată. În 1919, mănăstirea Zlatița a trecut la Eparhia Timișoarei și a supraviețuit cu ajutorul mănăstirii Sfântu George și Bezdin. Mănăstirea, care a fost goală timp de cinci ani, 1923-1928, a fost renovată pe vremea călugărului Nikanor Savić. Statul Român i-a înapoiat terenul spre bucurie enoriașilor. Clădirea chiliilor a fost construită mai întâi în 1928, apoi biserica în 1930. În 1934, „Uzinele și Domeniile Reșița” se implică și ajută cu armături metalice ce urmau să susțină zidurile vechi.
Dar povestea locurilor dintre Nera și Dunăre este mult mai lungă și complicată pentru a termina aici. Călătoria continuă cu noi episoade.
