Atunci când aşteptările oamenilor sunt mereu înşelate, când societatea, debusolată, renunţă să mai protesteze, singura speranţă de schimbare o pot aduce tinerii. A devenit deja un clişeu că „tinerii pot schimba lumea”. Şi totuşi, în momentele importante ale istoriei, greul a căzut pe spatele lor. Şi de multe ori au plătit cu viaţa faptul că aveau idealuri, că şi-au dorit o lume mai bună. Aşa s-a întâmplat în ’89, la Timişoara, când tinerii au plătit scump libertatea noastră, a tuturor. Atunci când nimeni nu mai avea vreo speranţă, au reuşit să schimbe un regim. Nu trebuie însă să-i uităm nici pe studenţii timişoreni care au încercat să se opună aceluiaşi regim comunist, dictatorial, cu mult timp înainte.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, România, ca şi celelalte ţări din centrul şi estul Europei, au fost lăsate pradă Uniunii Sovietice, care a instalat la putere regimul de tip comunisto-bolşevic. În foarte scurt timp au fost distruse instituţiile democratice ale statului, au fost arestaţi şi decimaţi reprezentanţii vieţii politice. O schimbare în politica U.R.S.S. are loc după moartea lui Stalin, în 1953. Pe acest fond, în statele satelit ale Moscovei se formează tot mai mult curente reformiste şi apar primele mişcări anticomuniste. Toată lumea aştepta ajutor din Occident. Nu se ştia însă că graniţele stabilite la Ialta nu erau provizorii. Nu se ştia nici că aparenta destindere promovată de URSS era numai la nivel declarativ.
În perioada 23-26 octombrie 1956, studenţimea din România urmărea evoluţia Revoluţiei din Ungaria. În 27 octombrie apar primele condamnări ale regimului comunist exprimate public şi se lansează ideea organizării unei mari adunări studenţeşti pentru clarificarea situaţiei din Ungaria, a motivelor declanşării revoluţiei, motive ce se regăseau şi în societatea românească. În 28-29 octombrie, se constituie grupul de iniţiativă care să dea semnalul luptei anticomuniste, format din studenţi din anii terminali ai Facultăţii de Mecanică din Timişoara (Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Teodor Stanca, Frederich Barth, Ladislau Nagy, Valentin Rusu, Heinrich Drobny). Acesta stabileşte ca în debutul acţiunilor, în 30 octombrie, ora 14, să se organizeze, la Facultatea de Mecanică o mare adunare cu studenţii din întreg centrul universitar Timişoara, la care să fie invitaţi rectorii şi reprezentanţi ai puterii centrale, prezenţi la Timişoara. În data de 30 octombrie, la ora 14, în amfiteatrul Facultăţii de Mecanică încep să vină studenţi din toate colţurile Timişoarei. În scurt timp, sala a devenit neîncăpătoare pentru cei circa 2.000 de participanţi, astfel încât adunarea se mută la cantina studenţească. La ora 21, poliţia, securitatea şi armata au pătruns în cantină, au arestat un număr de 8 studenţi (grupul de iniţiativă) care au fost duşi la Securitate şi ulterior condamnaţi. Restul au fost duşi într-o tabără militară la Becicherecu Mic. În 31 octombrie are loc o demonstraţie de stradă în sprijinul celor arestaţi. Coloana formată din circa 1.000 de demonstranţi a fost înconjurată de trupe de intervenţie, studenţii fiind îmbarcaţi în camioane şi duşi tot la Becicherecu Mic; tot atunci au avut loc altercaţii şi între studentele din căminul de fete şi soldaţi, mai ales când coloana de demonstranţi a ajuns în dreptul lor. În perioada 1-4 noiembrie a avut loc o adevărată vânătoare de studenţi, peste 3 000 fiind transportaţi la Becicherecu Mic, unde au fost interogaţi şi puşi să semneze o declaraţie prin care se desolidarizează de organizatorii demonstraţiilor, o condiţie obligatorie pentru continuarea studiilor. Studenţii arestaţi au fost anchetaţi şi trimişi în judecată în două loturi, primul de 8 persoane, iar al doilea de 23 de studenţi, pedepsele fiind între 6 luni şi 8 ani. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi.
Din păcate cei mai mulţi dintre studenţii de atunci nu mai sunt în viaţă, să ne povestească întregul curs al avenimentelor. Am avut însă prilejul de a discuta, cu mulţi ani în urmă, cu câţiva dintre ei.
Caius Muţiu, unul dintre principalii organizatori, care a şi suferit cea mai lungă perioadă de detenţie (8 ani) mi-a mărturisit câteva amintiri: „La ora la care noi ne organizam, în Ungaria încă nu interveniseră trupele ruseşti. Ne gândeam că dacă acolo nu au intervenit, va fi la fel şi la noi. Eu ştiam că dacă nu se aplică principiul dominoului, voi fi arestat, mai ales că nici nu aveam origine socială sănătoasă (în familia mea foarte mulţi au fost arestaţi). Dar eu am fost sportiv de performanţă, nu mă speria puşcăria, chiar dacă nu mă aşteptam la o perioadă aşa de lungă. Credeam că voi primi 3-4 ani. Dar nu am regretat niciodată ceea ce am făcut şi a doua oară aş face la fel”.
Teodor Stanca este un alt organizator din grupul celor 8 care au fost primii condamnaţi, executând 6 ani de închisoare. A fost chiar cel care a redactat memoriul cu revendicările studenţilor şi a fost primul care a luat cuvântul la adunarea din 30 octombrie 1956. „La adunarea din 30 octombrie cineva trebuia să spargă gheaţa. Eu am vorbit primul. Au luat apoi cuvântul ceilalţi din grupul de iniţiativă, apoi tot mai mulţi, zeci şi zeci de studenţi. Unii voiau să iasă deja în stradă, dar era seară. Am stabilit că demonstraţiile vor avea loc a doua zi, pe lumină. Au intrat însă peste noi poliţia, securitatea, armata şi ne-au arestat”, a povestit acesta.
Despre evenimentele din Cluj am discutat cu Koczka György, student la vremea respectivă şi care, din păcate, nu mai este nici el printre noi: „La Cluj nu a fost ceva mai deosebit decât în oricare altă parte a ţării. Au fost discuţii despre revoluţia din Ungaria. Arestările au început din 18 noiembrie, după ce însărcinatul partidului cu reprimarea aşa-ziselor manifestări din Regiunea Autonomă Maghiară şi din Cluj, Ianos Fazekas, a dat ordin să se treacă la represalii. Primele mişcări au fost la Institutul de Arte Plastice, de unde au şi fost arestaţi primii doi studenţi. Eu eram student la Universitatea Bolyai, în anul II. În data de 24 octombrie 1956, tocmai se înfiinţase organizaţia studenţilor, din a cărei conducere făceam parte, organizaţie care, pe lângă faptul că a avut îndrăzneala să declare public solidaritatea cu revoluţia maghiară, a cerut şi revendicări proprii: personalitate juridică, scoaterea de sub tutela U.T.M., autonomie universitară, scoaterea orelor de marxism şi reorganizarea programelor de învăţământ. Din conducerea asociaţiei am fost arestaţi 4 studenţi şi condamnaţi. Eu am avut de ispăşit 3 ani de închisoare şi 2 ani de deportare în Bărăgan. Imediat din a doua zi, s-a interzis organizarea de şedinţe de constituire a altor organizaţii studenţeşti. Iar cum echitatea socialistă funcţiona şi atunci, nu se putea ca Universitatea Babeş să nu aibă victimele ei. Pe lângă studenţi, sau mai bine zis în fruntea lor, a fost arestat şi un profesor de economie politică, devenit celebru prin încercările sale de a evada din beciurile securităţii. Ulterior s-a declanşat o adevărată campanie şi împotriva profesorilor, fiind condamnaţi 3 dintre aceştia. În total, în Cluj au fost arestaţi 17 profesori şi studenţi, dar numărul celor arestaţi, din alte medii, a fost mult mai mare. Au fost şi cazuri hilare, ca de exemplu cel al unui căruţaş total neinformat politic, care a fost arestat pentru că a avut proasta inspiraţie să se uşureze la picioarele unui panou pe care scria «Trăiască Partidul Muncitoresc Român!». Un aspect interesant îl constituie faptul că maghiarii au fost judecaţi şi condamnaţi numai de către judecători unguri”.
A fost o pagină de istorie pe care nu o putem trece cu vederea. Viaţa ulterioară a tuturor participanţilor s-a raportat la evenimentele din 1956, care i-au marcat.
În ziua de azi, societatea pare să-şi fi pierdut din nou speranţa unei schimbări în bine. Oare tot tinerii au rămas singurii care pot schimba ceva?