Posteritatea Doamnei Doina Cornea

Mulţi oameni, citeşte: scriitori autentici, intelectuali aşişderea, care vor binele acestei ţări, deci cinste, respect al legilor, ascensiune socială meritată, vorbesc de o posteritate a Doamnei Doina Cornea, acum, când ea, fizic, e plecată dintre noi. Adică va fi „recitită” viaţa şi activitatea domniei sale şi, drept consecinţă, pilda ei de curaj şi rectitudine va fi urmată, devenind, în perspectiva timpului, un reper al istoriei noastre.

Eu, personal, tresar când aud astfel de prognoze. Aproape toată România, pe finalul grotesc al „Epocii de Aur” a făcut cunoştinţă cu această femeie, pentru cei mai mulţi, până atunci, o necunoscută, prin intermediul postului de radio „Europa Liberă”, unde în mai multe rânduri au fost citite, chiar de către doamna în cauză, o serie de scrisori ce, din punctul de vedere al „Epocii”, tăiau în carne vie.

Mai exact, cu o voce calmă, dar sigură, cu un adresant precis, Nicolae Ceauşescu, în propoziţii şi fraze extrem de limpezi, era luată la ţintă, punct cu punct, toată mizeria aşternută asupra României de dictatura cuplului de tristă amintire. Paginile lecturate, repet, într-o dicţie foarte clară, au avut efectul unei explozii. Peste moţăiala aproape generală a unei naţii, cu capacităţi mari de îndurare, ce avusese pe parcursul dictaturii o singură serioasă izbucnire de mânie, la Braşov, în toamna lui ’87, se ridica acum un glas puternic acuzator la adresa conducerii totalitare. Repede de tot, scrisorile cu pricina, difuzate destul de des, au dobândit un caracter aproape religios, transformându-se într-o speranţă că mai exiată şanse ca „răului” să i se pună capăt. S-a aflat, bineînţeles, cine este Doamna Doina Cornea, cu ce se ocupă, unde locuieşte, ce familie are. În acele momente era mai importantă decât Ştefan cel Mare.

În sfârşit, izbucneşte „revoluţia”, naţia adormită se trezeşte şi, în vălmăşagul creat, ies la suprafaţă două personaje, după mine, total suspecte. Unul era un fost membru al Cepex, tov. Ion Iliescu, iar celălalt, tânăr, frumuşel, dar, ţării, total necunoscut, Petre Roman, fiul lui Walter Roman, care pe tancurile sovietice adusese, după puteri, comunismul în România. S-a format, tot în vălmăşagul evenimentelor, sub mâna lui Iliescu, un partid de emanaţie comunistă, net mai popular decât partidele istorice în refacere, ai căror membri nu mâncaseră, chiar toţi, „salam cu soia”. Cât de curând, de pe urma primelor alegeri „libere”, Iliescu avea să devină preşedinte al ţării, iar tânărul frumuşel P.R., prim-ministru.

Din acest moment, treptat, dar sigur, personalitatea şi strălucirea Doamnei Cornea încep să pălească. A ei şi a altor victime ale fostului regim, ce alcătuiau fragila opoziţie. Adevărul este că la neînţelegerea perspectivelor deschise de Doamna Doina Cornea şi, alături de ea, de Corneliu Coposu şi alţi adevăraţi democraţi, contribuise în cea mai mare parte chiar poporul român, lipsit de orizont şi cultură politică.

Îndoctrinată timp de jumătate de secol cu „învăţăturile” Partidului Comunist, cu o istorie falsificată răsunându-i în urechi, ameninţată de autorităţi, deposedată de bunuri, naţia a acceptat să fie condusă de farsori. Şi a reacţionat de-a dreptul imbecil când a fost vorba de primele alegeri libere, alegând doi comunişti în posturi esenţiale de conducere. S-a dovedit astfel că glasul Doamnei Doina Cornea putea fi asociat cu dictonul „Vox clamantis in deserto”.

În anii ce-au urmat, prin abuzuri, încălcări de legi, cumetrii, lipsă de scrupule, ne-am trezit pe scena publică cu „mari îmbogăţiţi”, cu „personalităţi” de tipul Udrea, Băsescu, Mazăre, Videanu, cu o justiţie controlată de S.R.I., cu parlamentari nuli ca valoare, dar profitori, cu incompetenţi în posturi înalte, excelent retribuite. Suntem membrii U.E. şi N.A.T.O., dar nu ocupăm poziţii de frunte în cele două organisme. Climatul cultural e şi el în suferinţă. Nimic din toate cele menţionate mai sus nu intra în vederile doamnei Doina Cornea.

Aş fi dorit din tot sufletul să fi avut „prezentul” ce-l merita în locul injuriilor primite ocazional chiar în Cluj. Doresc din tot sufletul să aibă o posteritate exemplară, dar cine să i-o facă, cine să-i perpetueze amintirea? Doi, trei oameni de bine şi conştiinţă, poate o sută? Dar e prea puţin faţă de un tumult care nici istoria zilei de ieri n-o ştie.