„Când scriu cu dezgust despre un fel românesc de a gândi, acționa ori interacționa, nu o fac niciodată iluzionându-mă că românii sunt alții, nu eu, ca să parafrazez gândul sartrian după care infernul ori răul sunt ceilalți. Chiar dacă încerc să trăiesc altfel decât acei români pe care-i disprețuiesc, rămân un român. Mă doare mai mult, dezgustul meu este mai intens (deci nu neapărat mai mare!) atunci când văd că, de atâtea ori noi, românii, ne comportăm de o manieră incalificabilă, decât când văd că alții se comportă așijderea. Nu ar fi rău să ne amintim că un poet, editor și diplomat american, James Russel Lowell, scria cândva că <democrația dă fiecăruia dreptul de a fi propriul său opresor>” .
Aceste rânduri au fost scrise de dl Dorin Tudoran și încredințate cu mai multă vreme în urmă unei reputate publicații culturale, care, de altfel, a și găzduit un lung și remarcabil interviu cu scriitorul stabilit de peste trei decenii în SUA.
Pe lângă numeroase, tușante dar și neiertătoare opinii exprimate pe marginea activității sale literare și, în extenso, despre lumea noastră culturală (răvășită, cum bine se știe, atât înainte de 1989, cât, parcă mai intens, după 1990, de turbulențe și lovituri sub centură cu duiumul!), dl Tudoran întocmește, cu luciditatea-i recunoscută, un amplu și deloc cordial rechizitoriu societății românești de azi.
Privită de peste ocean, România lui Dorin Tudoran seamănă cu o corabie aflată în permanență la granița dintre deriva totală și șansa redresării aproape miraculoase, chiar și atunci când (vezi imaginea creată în exterior de, vai, atât de numeroasele fapte necugetate interne!) totul pare inutil și prăpăstios în ce ne privește. Autorul rebel și plin de neliniști creatoare al splendidului volum de debut „Mic tratat de glorie” nu dă semne că s-ar fi contaminat de tarele care-i macină periodic pe români, indiferent de locul lor în această lume.
Dl Tudoran a demonstrat acest tip de atitudine (când mulți alți intelectuali din elita scriitorilor români de azi tăceau mâlc!) și continuă să meargă pe această cale, fapt evident pentru cei care i-au urmărit parcursul, uman și cultural, din anul 1985 (an în care s-a văzut nevoit să părăsească România lui Ceaușescu, după o faimoasă perioadă de disidență solitară) și până astăzi.
În cel mai rău caz, am senzația că a obosit și domnia sa să-și mai tot asume poziții tranșante și de-o luciditate supărătoare (de atâtea ori în van!) despre oameni care prin faptele lor ne-au făcut să ne rușinăm că suntem români. Așa îmi explic faptul că semnătura lui Dorin Tudoran a devenit tot mai rară de la o vreme încoace. Din acest motiv, dar și din altele, nu ne rămâne decât să continuăm să așteptăm cu febrilitate și bucurie sinceră alte viitoare luări de poziție ale reputatului scriitor care au ca țintă perimetrul social, cultural, dar mai cu seamă politic, situat între Carpați și Marea Neagră!
Nu strică niciodată ca un om din tipologia din care face parte Dorin Tudoran să ne zgâlțăie, din când în când, pe noi, cei mulți, aflați sub vremi, şi pe unii, mai puțini, aflați la cârma vremurilor, din nepăsare, respectiv, ticăloșie.