În săptămâna în care Politehnica Timişoara aniversează un secol de existenţă am hotărât să ne oprim asupra celor pentru care alb-violetul contează cel mai mult, de 100 de ani încoace. Asupra celor care, indiferent de vreme şi vremuri au stat aproape de formaţia favorită, fie că au pornit cu ea, la pas sau pe bicicletă, din Liga a V-a până spre liga secundă, cu gândul la reîntâlnirea cu serile fierbinţi de primă ligă, ori cele speciale din cupele europene. Ne oprim asupra fanilor! Cei care au ţinut în viaţă, atât cât şi cum au putut, fenomenul alb-violet, în momente în care acest lucru părea aproape imposibil.

Relaţia de iubire dintre fani, druckeri, chibiţi, microbişti, spectatori şi Politehnica transcende timpul şi are parte, şi ea, de poveşti memorabile. Câteva dintre ele, în numărul acesta, în săptămâna în care Poli atinge venerabila vârstă de 100 de ani.

Începutul anilor ’70, consolidarea relaţiei

Formarea unei galerii bine structurate, asemenea celor cu care suntem obişnuiţi acum, a venit din partea lui Petru Morun, cel care era, în 1972, vicepreședintele secției de sport a centrului universitar. Împreună cu cei mai activi membri ai galeriei, printre care Eugen Seracin, ulterior patron al echipei Poli și om de afaceri, a constituit „Tifoseria” care, în anii ’70, avea să dea tonul unui veritabil fenomen. Deplasările consistente au început în Divizia B. în Divizia B unde, de pildă, un meci la Cugir a fost asistat de câteva sute de poliști. Săptămânal, în amfiteatrul EA 01, de la „Electrotehnică”, mai exact clădirea de lângă actualul spital de copii, aveau loc ședințe în care, este important de spus, era interzis consumul de alcool.

Cotizațiile nu erau foarte mari, fiecare fan avea un carnet de membru și, cu această ocazie, se compuneau și exersau cântecele galeriei. După piese cunoscute ale vremii, în mare parte din Occident, cam cum se întâmpla pe la milocul anilor ’60 în Marea Britanie. O mostră în acest sens, epicul meci cu FC Bihor, din vara anului 1973, când Marele Oval a fost ticsit cu fani alb-violeţi şi, deşi nu există un număr cert, din câte se pare, la meciul care a pecetluit promvoarea Politehnicii în tribune s-ar fi aflat… 50.000 de suflete!

Inspiraţie englezească, organizare italiană

Imediat după Revoluție, „tinerii rebeli” au părăsit locul tradițional al galeriei alb-violete pe stadionul „1 Mai”, deasupra tunelului, la Tribuna a II-a, și s-au mutat în Peluza Sud. Întâi puțini, apoi tot mai mulți, întâi sub denumirea Commando Poli, apoi, pentru că modelul erau tifoseriile italiene (dar și cu puternice influențe sârbești), Commando Viola Ultra Curva Sud. Iar restul e istorie.

Primul meci notabil în care Peluza Sud a fost activă și s-a făcut remarcată a fost cel cu Atletico Madrid din Cupa UEFA, în toamna lui 1990. Atunci, câteva mii de suporteri, o bună parte dintre ei activi în galeria de la Tribuna a II-a, au început să încurajeze echipa poziționați în tribuna din spatele porții dinspre Spitalul Județean. Odată cu înființarea oficială a CVUCS, în 1995, au început să apară și materialele create special pentru cei care făceau parte din galerie. Cu puternic impact vizual au fost, inițial, celebrele hanorace portocalii, cu „Commando Viola” pe spate, iar odată cu noua formă de organizare a suporterilor au apărut și primele fulare cu adevărat personalizate produse „în masă”. Acestea aveau la capete, pe o parte, stema clubului, iar pe cealaltă, stema noii galerii, iar cel mai important mesaj de pe fular era o frază care a devenit, în timp, o mantră a suporterului polist: „La Timișoara nu se discută, se iubește”. În acea perioadă a apărut și imensul banner de 36 de metri care acoperea practic tot gardul Peluzei Sud, pe care scria „Commando Viola Ultra Curva Sud”, vopsit de mână, bineînțeles, ca majoritatea materialelor afișate de CVUCS.

Grea viaţa de fan între 1990 şi începutul anilor 2000, revirimentul sub „era Iancu”

Echipa a retrogradat de două ori chiar și din Divizia B, în perioada amintită, însă, prin diferite circumstanțe, echipa a rămas în liga secundă. Un moment de cotitură a fost „mutarea” echipei patronate de fostul internațional Anton Doboș, AEK București, la Timișoara, sub denumirea Poli AEK. Fanii au adoptat până la urmă această echipă, însă nu fără discuții și dezbateri aprinse, mai ales că era a doua oară când soarta clubului era schimbată cu ajutor „extern”, după episodul Dacia Pitești. Acel moment 2002 a fost un punct de cotitură și în modul în care funcționa galeria. Atunci au apărut „oficial” grupările, care, în mare, oricum funcționau, fiind vorba de grupuri de prieteni uniți ba de interese comune, ba de zona în care locuiau, care veneau împreună la meciuri și puneau umărul la bunul mers al spectacolului din peluză. Masseria, Drojdierii, Batalion Giroc, UltraNativ, Urban Guerilla sau Gruppo Select au fost printre primele grupări care au contribuit la o mai bună organizare a CVUCS. Doar că, la fel ca în viaţă, coborâşurile lasă locul suişurilor, iar pasiunea, efervescenţa şi nebunia galeriei violete au fost răsplătite în perioada Marian Iancu, în care echipa s-a luptat pentru titlu, a pierdut două finale de Cupă, a eliminat Şahtiorul lui Lucescu şi a întâlnit, printre altele, Stuttgart, Anderlecht, Ajax, Dinamo Zagreb, Partizan sau Manchester City. Prilej numai bun de a etala, la peluza dinspre Spitalul Judeţean, unele dintre cele mai frumoase coregrafii văzute în fotbalul românesc!

2012, un alt an de cotitură

Ultima ruptură dintre cei cu microbul alb-violet s-a produs în 2012, unii și-au agățat fularul în cui, alții au ales calea noii echipe formate prin preluarea ACS Recaș, iar alții, nucleul celor care puneau la cale show-urile ce-au făcut înconjurul lumii, au ales să susțină echipa Institutului Politehnic, în ligile inferioare. Întoarcerea la „rădăcinile” fotbalului a însemnat o experienţă mai mult decât autentică, o resetare binevenită, o serie de poveşti, din nou, unicat în fotbalul românesc. Deplasările în judeţ au adus, de la meci la meci, tot mai mulţi fani în spatele „echipei suporterilor”, aşa cum a ajuns să fie cunoscută actuala formaţie alb-violetă. Meciurile de la Leucuşeşti, Dudeştii Vechi sau Ictar-Budinţ au devenit de referinţă între fanii mai tineri ai grupării bănăţene. Şi, după cum bine se spune, a adus o apropiere aproape familiară între toţi. Reuniţi pe biciclete, în remorca unui tractor, pe dealul din spatele porţii, în spatele unui gard mult prea firav, la „bolta” din sat, ori pe uliţele prăfuite, fanii lui Poli au trăit intens întreaga experienţă. Şi şi-au împins de la spate favoriţii, pas cu pas, până în liga secundă. Eşecurile lor au fost eşecurile fanilor. Victoriile lor au fost victoriile druckerilor. Udate din plin cu bere, scăldate în cântece autentice, din mii de piepturi. În fumul torţelor, în zgomotul tobei, al petardelor şi al vocilor răguşite. Cu şi despre esenţa fotbalului. Cu fanii în prim-plan, aşa cum se cuvine să fie, de altfel, într-o perioadă în care acest lucru a devenit o raritate sau, şi mai grav, o anomalie.

În 2021, dragostea pentru culorile alb-violet e parcă mai aprinsă, iar mesajul afișat pe gardul stadionului „Dan Păltinișanu”, la un moment dat în acest an, îi unește pe toți care au culorile amintite în suflet ori pe buze: „Poli se iubește, nu se discută,/ Hai, Timișoara, e anul 100!”