Am văzut, joi noapte, un meci de fotbal despre care aș putea vorbi și scrie la nesfârșit. Precum Serehezada, care în lupta ei tulburătoare pentru viață îi depăna noapte de noapte povești niciodată încheiate, regelui Shahryar, tot așa cronicarii sportivi din această lume ar putea povesti la nesfârșit despre un meci, el însuși de poveste!
Pentru că Liverpool-Dortmund e genul de meci pe care nu te saturi să-l vezi niciodată, ceva între fabulație și plăcerea infinită a omului de a gusta din frumusețea vieții.
Dostoievski spunea într-un pasaj din Frații Karamazov că ” frumusețea va salva lumea!”. O confirmare atât de fericită între marea literatură și fotbalul desăvârșit jucat de cele două echipe ! Dar, dincolo de splendoarea spectacolului de pe gazon, oferit de jucătorii celor două grupări, ambele faimoase și recunoscute pentru jocul lor ofensiv devenit marcă-înregistrată, ceea ce se petrecea în tribunele de pe Anfield Road era cu totul răvășitor! Aproape, aș spune, nepământean!
Deoparte, de-a dreptul mitologicii suporteri ai lui Liverpool, care sub imboldul la fel de miticului îndemn „You’ll never walk alone” pulverizau din piepturile lor în stadion emoție, dramă și, în final, eroism blindat cu sângele de pe tibiile jucătorilor săi, de cealaltă parte, galeria compactă, fluidă și câtuși de puțin teutonizată prin cantitatea de suflet și tristețe degajată, la finalul partidei, a celor de la Borussia Dortmund.
Un meci de fotbal frumos și pilduitor precum o încleștare a vechilor Zei din Olimpul copilăriei noastre, pe vremea când, copii fiind, nu ne închipuiam că eroii cu pricina erau doar plăsmuirea atât de meșteșugită a marelui Homer și, mai târziu, a altor „povestași” sublimi din aceeași ligă a celor care ne prelungesc viața grație scrisului lor!
Pentru că fotbalul, și sportul în general, înseamnă, atunci când sunt făcute cu sânge și suflet, viață pur și simplu.
Cohortele nesfârșite de oameni care se scurg către și dinspre marile arene ale fotbalului adevărat în zilele de Champions League sau de Europa League, sunt mânate spre aceste „pământuri ale făgăduinței” în primul rând de eroii de pe gazon, fie aceștia mari jucători, fie mari antrenori.
Figura lui Jurgen Klopp – asistând în picioare tot meciul la zbaterile formidabile ale echipei sale, din dorința de câștiga meciul și de-ai face apoi fericiți pe suporteri – stă mărturie că, astăzi, (ca și ieri, de altfel!) orice formă de victorie poartă semnficația asocierii dintre durere, disperare și har! Apoi, poate să vină și marea izbăvire, catharsisul mult așteptat!
Sau cămașa neagră (mereu neagră și strânsă pe corpul de gladiator modern!) a lui Simeone, într-o zi magică în care băieții săi „răi, duri, și atât de fideli comandantului lor absolut” cum perfect sintetiza cronicarul ziarului L’ EQUIPE, eliminau intangibila aproape, Barcelona, probabil că este și ea un „detaliu” vestimentar care atrage magnetizant pe vulcanicii socios ai lui Atletico, din ovalul bătrânului Vicente Calderon.
Prin urmare, nimic nu poate fi făcut pe lumea asta fără pasiune, onoare și carismă. Și fără, desigur, eroi, fie ei moderni sau postmoderni.
Timișoara, care vibrează de mai bine de un veac pentru tipul de fotbal de care aminteam mai sus, fie că a fost vorba de Ripensia ori de Chinezul, pe la începuturile veacului trecut, fie de Poli, cea adevărată, din ultima jumătate a aceluiași veac, și din începuturile celui în care trăim noi, cei de azi, își așteptă încă „eroii” săi!
Poate că nu va avea foarte mult de așteptat și poate – peste vreun an sau doi – aceștia vor fi reîntrupați sub galoanele gloriei de mâine, reprezentată de ASU Poli și de Ripensia . Un fapt este cert! Timișoara și Druckerii ei așteaptă cu sufletul la gură reîntâlnirea cu emoția și cu frumusețea încleștărilor din marile meciuri cu Celtic, Atletico de Madrid, și, da, până și cu marele Real Madrid, care toate au poposit cândva, nu cu secole în urmă, la noi acasă! Noblețea și spiritul liber ale capitalei Banatului merită oricând un Simeone ori un Klopp în care să se regăsească, sub un chip sau altul, sub o formă sau alta!