„Poezia mi se pare dovada clară că ești atent la tine, că te preocupă propriul tău suflet”. Interviu cu scriitorul Marius Aldea

Marius Aldea s-a născut în Motru (jud. Gorj), pe 23 iunie 1987. A publicat volumele de poezie Simfonia frânei (Herg Benet, 2011) și sinistra (Casa de Editura Max Blecher, 2015). A realizat, în colaborare cu Bogdan Munteanu, proiectul „Scriitorii sunt pe Facebook”, premiat în 2014 la Gala Bun de Tipar. Pregătește un volum nou de poezie, Outfitul șearpelui, care a inspirat-o pe Andrea Gavriliu să realizeze, în vara lui 2020, spectacolul „poeticoregrafic” cu același nume la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Locuiește în București.

Robert Șerban: Ce-ți place mai mult decât să scrii poezie?

Marius Aldea: În ultimii ani recunosc că am scris și citit poezie foarte rar. Așa că în timpul liber îmi place să mă uit la filme cu fata, să beau cu prietenii, să mă joc cu nepoatele când merg pe la Timișoara, să înot, să mănânc, să nu fac nimic, să stau și să mă uit la oameni. Când am venit prima dată în București, prin 2006, m-am angajat să împart pliante la gurile de metrou, era o mare chestie să mă aflu dintr-odată într-un loc în care nu știam pe nimeni, acasă-i știam pe toți din vedere. A rămas una dintre micile bucurii ale vieții, să stau așa, fără telefon și să mă uit la oameni, ca un psihopat, cum zice celebra memă.

R.Ș.: Crezi că are poezia vreo putere, vreo folosință?

M.A.: Poezia mi se pare dovada clară că ești atent la tine, că te preocupă propriul tău suflet. Cum ești atent la respirație când vrei să meditezi, sau cum ești atent la sănătatea fizică atunci când mănânci bine și faci sport, să zicem. Cred că poezia se întâmplă când respiri profund și reușești să găsești un echilibru, bazat pe identificarea unor adevăruri care îți oferă un soi de libertate în captivitatea din propriul cap. E o metodă foarte bună de igienă mentală, de a ieși din capul tău. Și, odată ieșit, observi, citind poezie, că nu ești singur, că cineva pe lumea asta are frisoanele, gândurile și uneori experiențele tale, cărora a reușit să le dea coerența care ție îți lipsea. E cumva un limbaj străin care te aproprie de propriul tău limbaj interior. În sensul ăsta, într-un mod cât se poate de subtil și doar de ea știut, poezia te conectează la trib, la umanitate. Dar ea mai are și un aspect paradoxal, că nu e musai să o consumi pentru a o simți. Adică nu o găsești doar în cărțile de poezie, poți să o simți oricând și oriunde, pentru că tu o filtrezi și de asta nu e nicio panică dacă nu citești poezie, atâta timp cât o trăiești uneori conștient. Paradoxul este că ea există a priori, deși nu are de-a face cu rațiunea, și în același timp empiric, fiind o experiență interioară revoluționară.

R.Ș.: Te arăți rar, ca poet. Nu prea postezi pe Facebook, nu publici grupaje de versuri prin reviste, cărți — ce să mai vorbim… Ține de strategia ta de a te „expune” cât mai puțin sau chiar scrii puțin? Sau nu-ți pasă?

M.A.: Acum vreo 10 ani eram foarte activ, încercam să țin pasul cu noutățile, să merg la evenimente, să sper să fiu invitat sau băgat în seamă, să apar în reviste, mă rog, să fac tot ce se poate să fiu și eu o rotiță acolo în mecanism. Și chestia asta m-a ajutat o perioadă, că mi-a dat un sens.

Cred că lucrurile s-au schimbat când am ales să citesc doar ce mă bucură, să nu mai fac efortul de a parcurge chestii care mă plictisesc doar dintr-o datorie morală de a fi conectat. Atunci mi s-a părut de bun-simț să mă dau câțiva pași înapoi, pentru că nu-s la curent cu modele și toate ismele literare, pentru că-s poet când vrea pana mea și cititor de ce vreau eu. Chiar și așa, atunci când primesc puțină atenție, cum este cazul și acum, cu acest interviu, mă consider un mic impostor, pentru că transpir extrem de puțin să merit această atenție. Mi se pare normal ca în prima linie să fie cei care au ales să fie carne de tun în lupta asta, pentru că nu e deloc ușor ce fac cei care s-au dedicat cu totul poeziei și literaturii, a lor fie conștiința literară și posteritatea glorioasă.

Deci nu am motive să am vreo strategie și public rar pentru că am învățat din greșeli că așa e mai bine, să nu mă mai grăbesc la publicat ca fata mare la măritat. Mă gândesc că dacă nu publicam atunci când nu trebuia să o fac, acum sigur nu aș mai face-o, mi-ar plăcea uneori să fiu ca șoferul de autobuz din filmul lui Jarmusch, care scrie poezii doar pentru el și căruia-i mănâncă câinele caietul cu poeme. Ce soartă mai bună poate avea o poezie decât să iasă puțin la iveală, după care să se ducă înapoi în nimic, de unde a venit? Ca și noi, și ea pe aici.

R.Ș.: Cum verifici dacă o poezie nouă de-a ta „funcționează” sau mai trebuie reglată?

M.A.: Dacă citești un text pe care tocmai l-ai scris și ai sentimentul că ți-ai dori ca tu să-l fi scris, atunci cred că ți-a ieșit poezia și ești prea excitat să-ți dai seama că, de fapt, îți aparține. Poate sună patetic, dar mi se pare la fel ca atunci când știi dacă o tipă te place și te liniștești, dispare anxietatea cuceririi. Cumva, scrisul e o joacă de-a cuceri noi teritorii, dar cum le cucerești, invadându-le, seducându-le? Aici s-ar zice că vine arta fiecăruia.

R.Ș.: Care e poetul tău preferat?

M.A.: Poetul meu român contemporan preferat e George Geacăr, care este un poet foarte tânăr printre cei dispăruți.

R.Ș.: Nu te-a tentat, încă, proza? 

M.A.: Ba da, îmi plac poveștile. Cred că mi-ar plăcea și să le scriu. Până acum am reușit să-mi spun poveștile prin poezie, dar nu mă pot ține de o rețetă și să scriu la aceeași carte de poezie pentru că mă plictisesc și pentru că nici eu nu rămân același. Mi-a plăcut să experimentez și să spun poveștile astea doar pe o jumătate de pagină. Probabil că va veni și vremea să umplu pagina. Am scris totuși câteva povestiri, am văzut cum e, hehe. Am scris și o carte de povestiri pentru copii, trebuia să o public la un moment dat, dar n-a fost să fie.

Momentan am de terminat o carte de poezie, Outfitul șearpelui. Astă-vară, Andrea Gavriliu a pus în scenă, la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova, o piesă de teatru fizic pornind de la textele din cartea asta, pe muzica lui Mihai Dobre de la „Șuie Paparude”. Dar cel mai mult acum mă tentează scenariul de film, deja lucrez la un scenariu cu Remus Boldea, un prieten din Motru.

R.Ș.: Banii ți-i câștigi din munca de copywriter. În mare, toți știm ce-nseamnă copywriter, dar mă interesează ce faci tu, cât de pasionat ești de acest job, cât de creativ îți dă voie să fii, cum îți provoacă inteligența. Sau e o treabă ca oricare alta, din care se poate trăi onorabil?

M.A.: Păi la muncă mă ocup tot cu poveștile, încerc să spun povești cât mai memorabile pentru brand-urile pentru care lucrez. Uneori ești lăsat să faci asta, și atunci poți să spui că ești creativ și te simți norocos că ai o muncă totuși plăcută, dar de cele mai multe ori poveștile tale nu au șansa să iasă-n lume. Problema e că oamenii, consumatori cum li se spune, caricatural, în publicitate, sunt subestimați și că totul devine un cerc vicios, fiind subestimați, sunt bombardați cu mult rahat, care devine un loc fertil pentru justificarea acestei subestimări.

Nu este o pasiune, dar e cel mai bun job pe care l-am avut vreodată. Și la bani, și la cât îmi rup cocoașa. Și am norocul să lucrez cu niște oameni foarte buni, atât uman, cât și profesional.

R.Ș.: Dacă te-ar întreba un coleg de serviciu dacă are sens să citească literatură, ori e o pierdere de vreme, când sunt atâtea filme bune, ce i-ai răspunde?

M.A.: Colegii mei sunt în timpul liber artiști, muzicieni, dj, traducători, profesori. Și lucrurile astea enumerate cam merg mână-n mână cu cititul. Dar să zicem că cineva m-ar întreba asta. Nu știu ce i-aș răspunde, că și mie-mi plac filmele foarte mult, probabil că nu aș încerca să-l conving de nimic, dar i-aș putea zice că cititul e un film pe care ți-l faci tu în capul tău și poate fi o aventură mișto.

R.Ș.: E avantajos ca numele de familie să-ți înceapă cu A? Mă gândesc că, de regulă, ai fost, ești cap de listă…

M.A.: Sunt chițibușar, așa am ajuns la concluzia că de fapt mă cheamă doar A, aldeA, cum ar fi alde Ion.

La școală m-a ajutat, catalogul se deschidea foarte rar la prima pagină. Și când se întâmpla asta, profii nu mă prea luau la întrebări, pentru că am fost ceea ce se cheamă un băiat silitor, cel puțin până într-un punct, și nu știu care era faza cu profesorii ăia, dar le plăcea să-și umilească elevii și cred că le era mai ușor să o facă cu cei mai vulnerabili. Poate faptul că erau repartizați într-un orășel minier fără prea multe perspective îi făcea să se urască un pic. Nasol și pentru ei, și pentru noi.

În rest, am o relație destul de intimă cu numele ăsta, de când l-am văzut pe crucea celui de la care l-am moștenit. Ai zice că e doar un simbol care nu prea are legătură cu ceea ce ești tu, dar uite că…

Mulți prieteni mă strigă pe numele de familie. Băteau la ușă, ieșea maică-mea și-i ziceau: sarumâna, Aldea e acasă? La care ea le zicea: Care Aldea, că aici sunt mulți de-ai lu Aldea. Poate că pentru ea asta nu era prietenie, din moment ce nu-mi spuneau pe numele mic, dar uite că au trecut mai bine de 15 ani și prietenii au rămas, tot Aldea îmi zic. Mai târziu, când am intrat în lumea literară și m-am împrietenit cu Aleksandar Stoicovici și Bogdan Munteanu, tot Aldea mi-au zis și ei. Aparent, sunt genul ăla de om căruia mulți simt nevoia să-i spună pe numele de familie. Nu știu ce spune asta despre mine.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie din poezia lumii, ce text ți-ai selecta? (să nu sară de 25 de rânduri, te rog)

M.A.: Primul text care îmi vine în cap e din cartea la care lucrez.

16 ani. fata și tata

de când m-a părăsit fata mi se pune adesea pata și mă duc în cimitir să beau cu tata

salut eunucii ocolesc heleșteul las țigara aprinsă pe brațul crucii știți clișeul

caprifoiul clematitele au început să se usuce ce plm poți să vorbești cu-o cruce

da’ alcoolul se duce ușor la vale și io încep să bag motivaționale

ai să iei bacu’ băiatu’ ai să dai la facultă ai să înveți materie multă

ai să întâlnești o fată ai să vezi tată dar timpul trece greu 

își înfige limba bifurcată în gâtul meu

caprifoiul clematitele au început să se usuce și ce căcat poți să vorbești cu-o cruce

când nu vorbești o viață cu un om ce să vorbiți când el se-ntoarce în atom

așa că dăi cu rom în timpii de tăcere dăi cu votcă și bere

bolborosesc vrute și nevrute încep să vomit pe tata pe panseluțele crescute

pe pieptul lui futu-i am horcăit vomit și plâng vomit câinii bisericii au venit

au păpat voma pe cel mai rău dintre ei l-am numit paul goma

mă ling potăile pe față nu de ei mi-e frică mi-e frică de viață

latru cu goma la lună se lasă brumă se lasă rece a trecut de ora zece

răscolim coroanele de pe morminte suntem frăția jigodiei

ochi pentru ochi dinte pentru dinte

mă lupt cu ei și după ce-i dau gata încep să mă lupt cu tata

mă arunc pe mormânt îmbrățișez movilița de pământ

ca un boxer care se-agață de adversar și-ncep să-i car să îi tot car

pumni în plămâni ehei ce-l mai lovesc la ficăței

și pac un cap în gură în muian sunt plin de ură da’ știu că dau în van

așa că hai să mergem acasă băi cât încă mai avem carne pe noi

însă nu pot să mă ridic adorm lângă tata și mi-e rușine un pic

eu mort de beat el mort de-adevărat dar în zori cine-i băiat de băiat adevărat a-nviat

strig tare după ce îmi dreg vocea bună dimineața erecție am înfrânt și azi-noapte moartea

îmi imaginez că trece fata pe lângă mine îmi pune pe frunte degetele reci degetele fine

mă întreabă ești bine maruth? nu-i răspund

privesc caprifoiul clematitele cum încep să se usuce

nu-i răspund nici mort ce să vorbești cu-o cruce