Spiridon Popescu (pseudonime: Arina Velovan, S. Bălănescu) s-a născut la 4 septembrie 1952, în satul Ohaba, comuna Bălănești, județul Gorj. În prezent, locuiește în orașul Târgu-Jiu. A debutat în iunie 1974, în revista „Ramuri”. Debutul editorial s-a întâmplat în 1991, la Editura „Spicon” din Târgu-Jiu. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1999.

Cărți publicate: Oglinda dintre noi (Ed. Spicon, Tg.-Jiu, 1991), 21 de grame de suflet (Ed. Zodia Fecioarei, Pitești, 1996), Supliment de existență (antologie și prezentare de Gheorghe Grigurcu, ed. Punct, Tg.-Jiu, 1997), Eseu despre glorie/Essai sur la gloire (volum tradus în franceză de Paula Romanescu, Ed. Alcor-Edimpex, București, 1998), Diavol cu coarne de melc (Ed. Dacia, colecția „Poeții urbei”, Cluj-Napoca, 2003), Înger între scaieți (Ed. Ager, Tg.-Jiu, 2004), Supliment de existență/Supplemento di esistenza (volum tradus în italiană de Mirela Tingire, Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2014), Diavol cu coarne de melc, ediția a II-a, revăzută și adăugită, cu grupaje de versuri traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și greacă (Ed. Timpul, Iași, 2017).

 Robert Șerban: Încă scrii în vers clasic. Nu e riscant, nu e fumată rima, mai poți face vreo minune cu ea în secolul XXI?

Spiridon Popescu: Da, am scris și încă mai scriu și în vers clasic. Dar asta nu fiindcă mi-a băgat Arghezi în cap că „poezia fără rimă e ca pomul fără frunze”, ci, pur și simplu, fiindcă uneori simt că în poezia cu rimă (iertată fie-mi cacofonia) reușesc să mă exprim mult mai bine decât în vers liber. Nu consider nicidecum că rima a fost „fumată”, ea a fost doar compromisă de un șir nesfârșit de versificatori. După părerea mea, nu contează forma în care e turnată poezia, ci doar talentul celui care o toarnă. Nu cred că dacă „Din ceas, dedus”, a lui Barbu, sau „Lacustră”, a lui Bacovia, ar fi scrise azi, în acest secol XXI, cititorii lui Cărtărescu, lui Chifu, lui Ion Mureșan etc. le-ar respinge doar pentru faptul că au fost scrise în vers clasic. Dimpotrivă, eu cred că le-ar aprecia la fel de bine ca și cititorii secolului trecut. Valoarea unei poezii nu o dă prezența sau absența rimei, ci doar felul în care ești vizitat de muză atunci când te afli la masa de scris. Dacă muza vine călare pe Pegas, poezia va fi bună. Dacă muza vine cu autobuzul, poezia va fi mediocră.

R.Ș.: Nu puține dintre poemele tale au umor, au haz, nu-s deloc încrâncenate. Și când scrii despre moarte o faci jucăuș, fără să scrâșnești din dinți, fără să mijești din ochi. Ce te mână să scrii poezie de atâta timp? Care-i miza ta?

S.P.: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. Cine este de acord cu această frază a lui Marin Preda nu mai poate scrâșni din dinți, nu mai poate scrie poeme încrâncenate. Și, apoi, ca să-l citez pe un alt clasic al literaturii române: „Cine a avut curajul să se nască trebuie să aibă și curajul să moară”.

R.Ș.:  Ce te enervează cel mai mult la poezia română contemporană și cine?

S.P.: Poezia română contemporană nu are prea multe lucruri care să mă enerveze. În schimb, proza pe care tot mai mulți autori încearcă să mi-o bage pe gât ca fiind poezie mă scoate din sărite. Nume nu dau, că mi-aș face prea mulți dușmani și, vorba lui Zaharia Stancu, sunt la o vârstă când nu vreau să mă mai supăr cu nimeni, fiindcă nu mai am timp să mă împac.

R.Ș.: În ce fel contează pentru tine opinia unui critic literar, dacă ea contează? Ce e de învățat, de ținut minte dintr-o cronică/recenzie literară?

S.P.: Dacă e un critic literar cinstit, pe care îl simt că atunci când scrie nu îl interesează absolut deloc persoana autorului, ci doar cartea pe care o comentează, opinia Domniei sale mă interesează foarte mult. Dacă însă simt că îl interesează mai mult persoana autorului decât cartea pe care o comentează (cum se întâmplă tot mai des în ultima vreme), atunci opinia Domniei sale mă lasă rece. De învățat nu știu dacă poți să înveți prea multe lucruri dintr-o cronică literară. Probabil o să înveți că nu trebuie să rimezi gerunziu cu gerunziu, adjectiv cu adjectiv etc.

R.Ș.: „Are ceva din impetuozitatea unui haiduc care l-a îndrăgit pe Bacovia”, scria criticul Gheorghe Grigurcu despre tine. O comparație memorabilă, din partea unuia dintre cei mai rafinați cititori de poezie din România, care ți-e conjudețean. A contat faptul că domnul Grigurcu a fost pe aproape? V-ați împrietenit, ați discutat despre literatură, ați polemizat?

S.P.: Da, la începuturile mele literare a contat foarte mult faptul că domnul Gheorghe Grigurcu a fost pe aproape. În anul 1997, când era redactor la „Contemporanul — ideea europeană”, mi-a publicat o pagină de poezie în această prestigioasă revistă, iar în anul 2004 m-a prezentat editurii Dacia, înlesnindu-mi publicarea unei cărți. Din păcate, prin 2006 lucrurile au degenerat și, nu mai țin minte care a fost pricina, ne-am luat la harță, această harță ajungând și în paginile unor ziare și reviste. Astăzi, când ne întâlnim (destul de rar), ne salutăm ca doi oameni civilizați și… cam atât.

R.Ș.: Dacă n-ai fi trăit în provincie, crezi că ai fi avut mai multe șanse de afirmare, că poezia ta ar fi fost mai cunoscută și mai apreciată?

S.P.: Cu siguranță. Și nu o spun cu o jumătate de gură, ci sunt foarte convins de asta.

R.Ș.: Te-a încercat vreodată senzația scrisului în gol, inutil, sau îți ești suficient și ca cititor?

S.P.: Nu, senzația scrisului în gol nu m-a încercat niciodată. Chiar dacă aș fi singurul locuitor al acestei planete, tot aș scrie. Fiindcă nu pot altfel. Pentru mine, poezia este oglinda care mă apără zilnic de privirea ucigătoare a Vasiliscului.

R.Ș.: Crezi că apetența pentru poezie, ca text scris, a scăzut sau a crescut?

S.P.: A scăzut foarte mult, dar să nu cădem în depresie. Momente din acestea au mai fost în istoria literară a României. Sunt convins că vor veni și vremuri mai bune, când apetența pentru poezie, ca text scris, o să crească.

R.Ș.: Nu te-a tentat să scrii proză?

S.P.: Nu, nu m-a tentat niciodată să scriu proză. Așa cum nu m-a tentat niciodată să scriu critică literară sau eseu. Cu toate că sunt oltean get-beget, am o gândire ardelenească: îmi place să fac lucrurile bine. Iar în alte genuri literare am simțit că nu aș reuși.

R.Ș.: Ești poet cu Facebook și nu ai rețineri să postezi acolo poeme de-ale tale. Care a fost cea mai cea reacție de care ai avut parte după o astfel de postare?

S.P.: Cea mai cea reacție de care am avut parte pe Facebook a fost atunci când am dat de o postare în care un moșulică de vreo 80 și ceva de ani mai adăugase două strofe, de-a dreptul idioate, la arhicunoscutul meu poem „Doamne, dacă-mi ești prieten”.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei universale, ce poem (de-al tău) ai alege?

S.P.: Poate te-ai fi așteptat, dragă prietene, să aleg un poem în vers clasic. Ei bine, nu voi alege un astfel de poem, ci unul în vers liber, care îmi este foarte drag și care se numește „Eseu despre incendiul din Alexandria”.

Îi dădusem întâlnire în fața bibliotecii din Alexandria.

(Era singuru’ loc din lume în care puteam să ajung

Fără să întreb.)

Când a sosit, inima ei era o flacără vie.

Am încercat să nu-i fac declarații de dragoste —

Știam că aceste cuvinte, spuse din suflet, devin inflamabile.

Totuși, atunci când am strâns-o în brațe,

nu m-am putut stăpâni și i-am spus „te iubesc!”

După prima silabă incendiul era deja dezlănțuit.

Ea și biblioteca au dispărut mistuite de flăcări,

Eu, efemerul, am scăpat ca prin urechile acului.

Astăzi, Dumnezeu își dă cu pumnii în cap:

„Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba,

Am crezut că, dacă te salvez, vei rescrie biblioteca”.