Ștefan Manasia (n.1977, la Pitești) trăiește, din 1996, la Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” pînă în 2000, finalizînd studiile cu o licență despre Opera lui Max Blecher. În 2002 a absolvit, în cadrul aceleiași facultăți, masteratul de literatură română în context european, susținînd o disertație Despre jurnal sau metaromanele lui Radu Petrescu. Din 2003, redactor al revistei de cultură Tribuna, iar din 2016 – redactor-șef adjunct. A publicat cinci volume de poezie, cel mai recent fiind Cerul senin (Charmides, 2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural).
Robert Şerban: Nu numai că n-ai murit – cum ai mărturisit că îți doreai – la 29 de ani – ca Max Blecher, dar iată că ai schimbat, în luna mai, prefixul: 40. De ce vor poeții să moară tineri? Ce ți-a rămas mai bun și mai bun din cei 11 ani de viață cu care l-ai întrecut, iată, pe autorul Vizuinii luminate?
Ştefan Manasia: „Vreau să mor la 30 de ani, spune Acosmei/ Şi se apropie binişor de 50./ Toţi am râs. Vreau să fiu fericit,/ Mă gândesc ascunzându-mi/ În palmă zâmbetul”. Iartă-mă, Robert, răspund la prima întrebare folosind intro-ul unui text, scris zilele astea la Iaşi – pentru că mărturisirea prietenului Constantin Acosmei, montată în poem ca piatra lunii pe un inel de argint, mi se potriveşte la fix. Am vrut să mor mai întâi la 19, apoi la 27, probabil că am vrut s-o sfârşesc şi la 29, dintr-un fel de solidaritate precară cu autorul Ţesutului cicatrizat. Dar am dus-o, cum bine spuneai, până la prefixul 40 şi, în cei unsprezece ani afurisiţi, mi s-au întâmplat, totuşi, o mulţime de lucruri bune: s-a născut Estera (când aveam 34), am publicat patru cărţi de poeme, m-am îmbogăţit cu prieteni noi, am descoperit ţări noi, cărţi, filme şi muzici, mi-au luminat nopţile femei cu pielea foşnitoare. Am inventat, împreună cu János Szántai şi François Bréda, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (acum opt ani!) – probabil cea mai serioasă instituţie literară de la Cluj. Am publicat sute de articole despre cărţi şi autori pe care i-am iubit, care m-au influenţat. Şi aş mai putea înşira. Dacă eu am realizat chestiile astea, îţi dai seama ce i-ar fi ieşit hipersenzualului, genialoidului M. Blecher?
R.Ș.: Apropo, ai fost vreodată aproape de moarte? Ți-a făcut vreun semn? Cum, când a fost?
Ș.M.: Am avut de când mă ştiu o complicitate cu moartea. Poate pentru că, în copilăria mea paranormală, la ţară, bunicii fiind învăţători, trebuia să asist la multe înmormântări. Şi exerciţiul, în loc să mă imunizeze, mi-a adâncit melancolia, singurătatea, neîncrederea în viitor. Complicitatea asta cu răul care se lipeşte de tine şi de care nu mai scapi. Până într-atât că, pe la 12-13 ani, am sărit de pe podul de lemn ce traversa, corabie beată, Râul Doamnei, pe o inimă de nisip. Încercasem să aterizez ca în filmele chinezeşti cu arte marţiale. Atunci am leşinat. Mi-a luat minute bune să îmi simt din nou corpul, oasele, muşchii bătuţi cu ciocanul, să uit – graţie fricii – durerea, să o iau către casa bunicilor ca un cotoi amărât. Tot la ţară, în timpul unei ploi torenţiale, mă prinsese o mlaştină, mă trăgea în adânc, ticăloasa. Când mâlul strălucitor îmi trecuse de sfârcuri mi-am zis asta e, nici măcar n-am apucat să păcătuiesc. Şi mi-am spus rugăciunile, şi mi-am amintit de ţeava de scurgere a unei canalizări dezafectate, spre care m-aş fi putut roti şi pe care nu o văzusem atent, conştient niciodată. M-am salvat în ultima clipă de mlaştină ca să mă, aproape, autoincendiez într-un vagon cu stupi, căptuşit cu spumă poliuretanică, în care intrasem – mai mulţi, puşti periferici, semiurbani – cu făclii având capete de smoală aprinsă. Păstrez şi acum cicatrici de la stropii de spumă şi smoală. Las deoparte solemnitatea şi splendoarea viselor mortuare, giulgiul ţesut în reverii lucide, ca într-un videoclip The Cure. Sutele de morţi trăite prin literatură şi filme – semne, borne, avertismente, tumuli de necontestat.
R.Ș.: Spuneai undeva, cu vreun deceniu în urmă, că scrii și ca să-ți dovedești că nu ești un ratat. Nu e poezia un fel de consemnare a ratării, un… certificat scris al ei? Sau e poate un act de egolatrie disimulată în afișarea slăbiciunilor și a… bâlbâielilor de tot felul, de la cele trupești, până la cele ale minții și inimii?
Ș.M.: Da, poezia e superputerea mea. Şi a ta. Şi o listă infinită, ca la Umberto Eco, un inventar al deşertăciunilor, iluziiilor, viselor, epifaniilor. Uneori, un mod miraculos de a preceda sau de a provoca realitatea (ca să explic asta, ar trebui să cobor într-o zonă a intimităţii şi vulnerabilităţii şi nu mă simt în stare astăzi). Alteori, o arheologie psihică. Şamanism nefalsificat. Scriu pentru că sunt liber şi sănătos – zic eu, experienţialist & profan. Scriu pentru că vreau să (re)cunosc.
R.Ș.: Ești des înconjurat de tineri care scriu, care vin la cenacluri, la întâlniri literare, și care vor să facă literatură. Bănuiesc că unii te-au întrebat, poate direct, poate prin ricoșeu, de ce să scrie, de ce să-și cheltuiască o parte din vreme stând și pândind cuvinte, mototolind hârtii, ștergând rânduri, pagini, fișiere. Habar n-am ce le-ai răspuns lor, dar dacă fiica ta, Estera, ți-ar spune că ar vrea să facă literatură, ei ce i-ai zice?
Ș.M.: Nu prea ştiu cum e treaba asta cu pânditul cuvintelor ori sunt eu un pescar norocos. În general, la Insomnia, unde funcţionează Clubul de Lectură, vin tineri gata injectaţi cu virusul poeziei. Nu o dată mi-au adus, încă de la primele întâlniri, volume întregi, definitivate, şocându-mă, cu atât mai mult cu cât îmi aminteam de câte ori am crezut chiar eu că am terminat, victorios & exasperat, prima carte… Îi sfătuiesc, cât pot de ferm şi de duios, să păstreze, într-un sertar, manuscrisul pentru un timp. Uneori ajunge o săptămână, altădată nu e suficient nici un an, pentru a-l deschide şi a citi, din nou, cu uluială şi stranietate (semn că eşti pe calea cea bună) sau cu familiaritate (semn că trebuie să-l distrugi / abandonezi în sertar).
M-aş bucura dacă Estera, vreodată, va scrie. Inventează, şi-acuma, poveşti, personaje şi rime. Dar asta nu spune nimic. Şi eu sunt sătul de copiii superdotaţi, micile genii alienate din România… De părinţii care n-ar obosi să pună toate pietrele lumii pe umerii lor…
R.Ș.: Ștefan, e adevărat ce se spune, cum că poeții iubesc altfel? E o exagerare sau ei chiar au ceva aparte față de ceilalți?
Ș.M.: Nu pot vorbi în numele poeţilor. Nici nu îmi doresc. Dar, de când mă simt eu pe mine, de când mă (re)cunosc, nu am lăsat să treacă o zi fără să iubesc: o buruiană, un păianjen, un cărăbuş, vierme de mătase, ţestoasă, guşter, năpârcă gulerată, pescăruş albastru, peşti tropicali, bufniţă, un obiect de un magnetism violent, o fată cu ochi de intensitate extraterestră. Evident, îmi iubesc fetiţa într-un mod senin şi sacrificial. O iubesc pe Irina, logodnica mea, oceanic, exploziv, la o dublă intensitate (psihică şi somatică). A trebuit să scriu o carte ca să explic viaţa asta, nouă şi neaşteptată.
R.Ș.: Un scriitor ține la toate cărțile lui, la toate paginile lui, la toate cuvintele lui și cea mai dificilă postură pentru el e să aleagă un singur text dintre toate. Care e poemul pe care ți l-ai alege pentru o antologie?
Ș.M.: Poemul pe care l-aş alege ar fi două. Două poeme, îndrăgostite, îndurerate, feline. Poem despre ţigăncuşa (din Cartea micilor invazii, 2008) şi Gustul cireşelor. Unde apare Irina (dintr-un volum al cărui titlu am să-l descopăr curînd):
Poem despre țigăncușa
cu mărgele de lemn în jurul gâtului exagerat de subțire. ea se cabrează între sacoșe umflate aidoma unor burți. subsuoara dezvelită-i strălucește în soarele toxic. îşi târăște sacoșele cu vedenii pe sub salcâmii orașului. manasia o vede și se gândește, ca întotdeauna, la îngeri.
brațele-i sunt înnegrite de soare,
din pămînt calcinat.
prin ochii ei te privește un idol al morții,
violent, minunat.
fac pariu că o sărută doar guri
puțind a ebrietate.
fac pariu că-i sfârtecă sânul danturi
de șaisprezece carate.
în bordeiul ei de sub pod,
noaptea se lipește și ziua de pereți.
şi libărcile sunt sufletele celor
care-o sodomizează beți.
Gustul cireșelor. Unde apare Irina
Umbra îţi mănâncă faţa.
Cuţitul se înfige în torace. Iese urmat de-o coadă de cometă: peşti verde metalizat, hidre ultramarin, anemone oranj, ghemuri de viermi rubinii.
I-ai rostit numele şi a plecat.
Până să ajungi la ultima literă deja te-a trădat.
Porţi tricou marinăresc în dungi. Pantaloni scurţi bleumarin de cadet. Numeri lucrurile. Numeri arborii. Faci cafea. Speli vasele. Ea apare în rochiţă de plajă albastră cu motiv floral. Are ochi de anatoliană, albaştri. E o superbă pisică de angora. Oare îi place să înoate? Oare e mută ca pisicile de angora? Faceţi cafea. Spălaţi vasele. Vă intoxicaţi cu dulceaţă. Faceţi diabet. Reîntineriţi. Faceţi dragoste.
Vă retrageţi într-o rulotă abandonată. Postrock nipon/ tantrism/ catifea.
Hic sunt telciones.
Trăiţi cu mure şi cu bureţi. Furaţi licori din pivniţe neferecate. Vă vor uita numele. Serile vă legănaţi pe balansoarul acoperit cu plasă de pescuit. Încolăciţi ca ţiparii. Uitându-vă unul în ochii albaştri ai celuilalt ca-ntr-o oglindă perfectă.
Asta e superputerea.
Vă vor uita numele.
Tânjiţi să vă uite numele.
Să vă ronţăie chipurile aceeaşi umbră.
Să vă penetreze acelaşi cuţit. Să se retragă apoi cu o trenă de maşini de pompieri şi mustangi şi fluturi monarh şi pagini smulse din volumele beatnicilor şi păpuşi pragheze din lemn.
Reuşiţi.
Foto: Irina Roxana Georgescu, Matei Man, Ovidiu Nimigean.