Dan Coman s-a născut pe 27 iulie 1975 la Gersa, Bistriţa-Năsăud. A debutat cu volumul anul cârtiţei galbene, Editura Timpul, Iaşi, 2003. Au urmat volumele: ghinga, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, şi Dicţionarul Mara, Editura Cartier, Chişinău, 2009. A publicat, de asemenea, volumele de proză Irezistibil, Editura Cartea Românească, 2010, Parohia, Editura Cartea Românească, 2012, și Căsnicie, Ed Polirom, 2015. Cea mai recentă carte a sa, Insectarul Coman, a apărut anul acesta la Editura Charmides.
Cum îţi activezi cheful de a scrie poezie? Te întreb asta fiindcă dai de înţeles că e suficient să te trezeşti cu noaptea-n cap şi să bei cafea… Ce, cine şi câte-ar mai fi?
E adevărat: mă trezesc înainte de cinci, cu noaptea-n cap (și cu dimineața pe genunchi), pregătesc cea mai bună cafea la ibric din lume, fumez la fereastră, recitesc fragmente din cărțile altora. E realmente o plăcere să încep ziua așa, una din marile mele bucurii. Dar de cele mai multe ori nici nu-mi trece prin cap să scriu. Scrisul vine altfel, mai complicat și mai greoi, de obicei după ce se lasă frigul — seamănă bine cu un urs brun pe care mă încăpățânez să-l ademenesc aici și să mă hârjonesc cu el, fără să am nici cea mai vagă idee despre cum trebuie să te comporți cu un urs într-un apartament de la etajul patru, dimineața, fără să-i trezești pe ceilalți și să-i sperii. Pe de altă parte, e vorba despre obișnuință. Obișnuința de a nu lăsa să treacă o zi fără să scrii două-trei propoziții, chiar dacă de cele mai multe ori propozițiile astea sunt ilizibile, iar încercarea de-a le folosi mai apoi, inutilă. De orice boală se poate scăpa, zice un personaj din cartea pe care o citesc acum, dar de obișnuință e imposibil. Cu atât mai mult de obișnuința scrisului. Și, cum niciodată n-am avut prea multă voință, continuu să scriu.
Apoi, există cîțiva oameni cu care povestești îndelung și cărora nu le poți spune întotdeauna, explicit, cât de mult contează prezențele lor, și atunci scrii pentru ei un poem — pentru că nu există structură mai bună în lumea asta decât structura riguroasă a unui poem —, singura formă fizică în care se poate zări din când în când ceea ce nu are formă, nici conținut.
Mai apoi: scrii pentru cineva care știe că nu scrisul e cel care-ți face corpul fosforescent, o femeie căreia nu-i nevoie să-i citești niciodată ceea ce tocmai ai scris și care înțelege exact ce are de făcut pentru a recupera fiecare centimetru cu care te-ai îndepărtat de ea în vreme ce, aplecat deasupra caietului, ai transformat-o în personaj.
Spuneai undeva că scrisul n-a salvat niciodată nimic. Te contrazic mii de oameni, prin propriile lor experienţe. Ba chiar şi tu, prin mărturisirile pe care le faci prin câteva interviuri, dai de înţeles că fără scris ai fi fost şi ar fi fost altfel. Că, într-un fel sau altul, te-a cam salvat. Hai să (ne) lămurim, te rog!
Visul meu în copilărie a fost să mă fac fotbalist. Aveam vreo 8 sau 9 ani și mă jucam singur cât era ziua de lungă, lovind mingea de pe un câmp pe altul, de-a lungul și de-a latul satului, vara și primăvara, de dimineața și până noaptea târziu. Eram absolut singur, nu era niciun alt copil în zona în care am crescut — și, într-o seară de toamnă, am avut revelația asta: dacă mi s-ar oferi vreodată șansa de a juca cu adevărat fotbal, aș fi salvat. Simțeam cu cea mai mare putere din lume că acolo era fisura, acolo aș fi putut să acționez exemplar, astfel încât să îmi schimb radical viața. M-am înscris imediat (pe ascuns, să nu știe părinții mei, care voiau să mă facă preot) la una din echipele din satul vecin, am reușit să fiu primul fotbalist transferat în campionatul acela inter-sătesc, un vârf de atac veritabil, golgeter încă din primul sezon. Forța pe care-o simțeam când intram în teren era uluitoare: știam că pot să fac cu mingea exact ce voiam, lucruri la care alții nici nu visau. N-am mai simțit așa ceva decât atunci când am descoperit scrisul. O putere aproape insuportabilă, certitudinea că acolo (și doar acolo) era locul meu, singurul loc de unde-aș fi putut mișca munții din loc. Când m-am apucat de scris, resimțeam fizic limbajul, eram permanent în afara lui, observîndu-i fiecare margine, reconstruindu-l — un material din care puteam să fac orice —, o forță cu totul extraordinară, care aproape mă amețea. De-a lungul vieții am jucat de nenumărate ori fotbal, am scris (deja prea multe) cărți. Dar am înțeles destul de repede: nu eu voi fi acela care va întoarce capul în fotografia de grup (ca-n poemul lui Cărtărescu), nu eu voi fi cel ales. În sensul ăsta, scrisul (fotbalul) nu te ajută cu nimic. Propriul scris. Care, exact ca fotbalul, e spectaculos și fără limite doar în mintea ta și nu are nicio legătură cu realitatea din teren. Scrisul (ca și fotbalul) nu face altceva decât să-ți reamintească. Să-ți limiteze mișcările. Semn că, de fapt, ești (și ai fost întotdeauna) în interiorul limbajului, la cheremul lui. Cărțile altora, da, ele te pot face să uiți. Dar să uiți înseamnă doar să mai amâni puțin — apoi totul dispare în gol.
Am citit cu plăcere cartea ta cea nouă, Insectarul Coman, iar gândul (vechi) că poezia e (şi) un jurnal intim, în care poţi să faci eschive, să fabulezi, să adaugi realitate ori să tai din ea, m-a urmărit de-a lungul lecturii. Apropo: scrii ca să nu uiţi, ca să salvezi ce crezi că merită, să (te) împărtăşeşti, ca să mai temperezi orgoliul, ca să alimentezi notorietatea?
Scriu pentru că-mi place. Pentru că uneori e atât de bună cafeaua, încât e absolut necesar ca-n momentul următor să cobori în cană și să absorbi esențele cu tot corpul. Scriu pentru ora aceea magică în care te oprești din scris, te ridici de la masă și, în vreme ce-ți aprinzi țigara, vezi ultima bucățică de lumină dispărînd pe fereastră. Scriu ca să-mi recapăt orgoliul, recuperând în felul acesta mari teritorii din self-esteem-ul pierdut la catedră, predând educație antreprenorială. Scriu pentru că am nevoie de disciplină. Pentru că uneori uit că dincolo de corp nu mai există nimic. Scriu ca să am timp — timp pentru somnul de frumusețe și timp pentru somnul de înălțime. Scriu pentru că altfel nu ar mai ninge la mijlocul lui iulie, iar zăpada nu ar mai acoperi umerii ei.
„Scrie fără să-ţi pese”, îndeamnă unul dintre versurile din Insectar. Se poate asta? Când eşti fiinţă socială, când apari în… lume, când ai familie, serviciu, prieteni? Ce nu se poate în literatură?
Îmi place enorm poezia pentru că e singurul loc din lume unde poți apărea din senin și poți dispărea fără o vorbă. Poți schimba mereu regulile. Zona în care poți folosi orice tip de limbaj, poți mixa lucruri care, altfel, sunt inutile și fără sens. Pentru că în literatură se poate orice. Absolut orice. Singura condiție e să fie literatură de calitate. În rest, libertate deplină. În definitiv, e doar un joc. Scrie fără să-ți pese, adică pornește de la premisa că cei care vor citi știu să se bucure de jocul ăsta și înțeleg exact unde se termină jocul și unde începe realitatea.
După ce am terminat de citit Insectarul Coman, în care cuvântul viitor răsare des, dar nu foarte roz, prima întrebare — dintr-un lung şir — care mi-a venit în minte e una ce mai apare doar prin interviurile făcute de începători. Începător sunt şi eu: Ce planuri de viitor o avea, oare, poetul Coman?
Visez la o carte pentru copii. Fiind un mare fan al acestei literaturi, și văzând ce cărți minunate au început să apară și pe la noi, tot încerc de câțiva ani să duc la bun sfîrșit o astfel de carte. Însă nu-s deloc mulțumit. Splendoarea poveștii din capul meu nu a apărut încă și în povestea de pe hârtie. Din când în când le citesc fragmente copiilor mei. Le știu atât de bine reacțiile, încât nu e nevoie decât de câteva propoziții ca să-mi dau seama că încă nu sunt pe drumul cel bun. Și atunci închid caietul și deschid ochii: încăpățânarea e instrumentul meu preferat, până la urmă tot o să-i dau de capăt.
Ce poezie scrisă de tine speri că va trăi peste 100 de ani? Sau, ca să nu-ţi dau loc de întors: ce poezie, din tot ce ai scris până acum, ai salva?
irezistibil
după o lungă amorțeală mă găsesc iar irezistibil.
pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr
și cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie.
îmi dăruiesc o deosebită plăcere. pur și simplu sorb aerul: sunt bucuros.
abia de-mi pot face față (mă recunosc până si când dansez).
cu o șiretenie fără seamăn ajung lângă inima mea.
îmi vorbesc dar trebuie să am grijă: numai lăudându-mă excesiv
trec dintr-o zi într-alta.
sunt cu adevărat o ființă uluitoare.
nu mai știu ce să fac: mă găsesc irezistibil.
deschid fereastra și pământul năvălește ca o apă limpede în odaie.