Retragerea soldaților ruși din regiunea Kievului a lăsat în urmă un tablou mult mai dramatic decât un simplu câmp de bătălie! Se vorbește despre civilii uciși la întâmplare, dar programatic, despre clădiri rezidențiale sau culturale devastate pentru că „s-a întâmplat să fie în locul nepotrivit în momentul nepotrivit”. Dintre toate concluziile ce se întrepătrund deasupra imensului cavou deschis, una se impune ca atotcuprinzătoare. Ea ține de domeniul evidenței pentru ucrainieni, de cel al paradoxului pentru străinii spațiului Russkii Mir și s-ar putea sintetiza în obiectivul anihilării identității ucrainiene. Este, deja, cunoscută mantra Kremlinului, rostită aproape ca imprecație: Ucraina nu există, nu are drept la statalitate proprie. Istoricii ne învață că, odată cu expansiunea Imperiului Rus, în secolul al XVIII-lea, s-a formulat sentința „ucrainenii sunt aproape ca noi”, sentință interpretată diferit de cele două părți, abuzată și ironizată până ce și-a pierdut orice conținut. Pentru puterea rusă era clară diferența dintre cele două societăți, istoria având a fi folosită pentru diminuarea treptată a acesteia și asimilarea ucrainienilor în balonul identității ruse. Pentru ucrainieni, accentul era pus pe extinderea acelui „aproape ca noi” până la a-l face inconsistent în raport cu realitatea. În 24 februarie 2022, ucrainienii păreau, în ochii puterii de la Moscova, atât de diferiți, încât amenințau, prin aceasta, secole de discurs identitar și legitimant. După cum explică istoricii ucraineni, până la urmă nici nu era neapărat vorba despre teritorii, despre Crimeea sau Donbas, ci despre ceva mult mai complex, mai profund: chestionarea identității ruse comune, pe care Moscova o consideră pilon al Russkii Mir.

În apropiere de Kiev rușii ocupaseră localitatea Borodyanka. Aceasta avea puțin peste 100.000 de locuitori, iar în piața centrală, un bust al poetului Taras Șevcenko. Cel supranumit „cobzarul Taras”, poet, folclorist, pictor și politician, este considerat creator al limbii literar-artistice ucrainene, prin opera sa de un înalt nivel estetic. Trăitor în prima jumătate a secolului națiunilor, XIX, contemporan cu Junimea, cu Petöfi Sándor și cu Adam Jerzy Czartoryski, Șevcenko a fost autorul poemelor ce au însuflețit lupta pentru independență a Ucrainei în ultimele două secole. „A creat o nouă lume a poeziei. A țâșnit ca un izvor de apă clară și rece și a strălucit cu o expresie la fel de clară, amplă și elegantă, necunoscută (n.n. — până atunci) în scrisul ucrainian” (Ivan Franko, poet). Reprezintă, așadar, parte din identitatea națională, din expresia ei sintetică și profundă. În 8 aprilie a.c., soldații ucraineni intrați în Borodyanka au descoperit urme de gloanțe trase în bustul din piață, ca o împușcare simbolică a unei identități complet inconfortabile pentru ocupanți. Apoi presa a prezentat imaginea grupului de soldați aduși din estul Siberiei pentru această „operațiune specială” și am putut înțelege că era nevoie de pioni complet dezinformați spre a împlini visul clasei politice ruse: anularea unei identități. „Când voi muri, îngroapă-mă în iubita mea Ucraină/ …/ Îngroapă-mă și ridică-te/ Și rupe lanțurile grele/ Și udă cu sângele tiranilor/ Libertatea pe care ai dobândit-o/ Și în marea familie nouă/ Familie a libertății/ Cu dulci cuvinte/ Amintește-ți de mine” — citim în Testamentul poetului.

Dincolo de propaganda și clișeele oficiale, ambele „tabere” știu că este vorba despre acel „aproape ca noi”, care stă să dispară. Odată cu el, ancora istoriei ruse în Kiev, respectiv statutul colonial al Ucrainei. Se „joacă” rescrierea istoriei, asumarea ei sau a invențiilor propagandistice și, odată cu ele, se legitimează un parcurs politic viitor. În 2016, meditând asupra relațiilor dintre cele două societăți/politici/istorii, Mykola Riabchuk nota: „ucrainenii sunt un altul negativ al rușilor”. În acest context, relația lor poate fi văzută în dialectica Robinson Crusoe – Vineri. Un Vineri blând „poate fi civilizat și asimilat spre a deveni aproape egalul lui Crusoe… Dar un Vineri „rău” trebuie puternic insultat și demonizat ca un adevărat demon, cu siguranță manipulat de către Robinsonii occidentali ostili. Relațiile ruso-ucrainene nu pot fi normalizate până ce rușii nu învață să vadă ucrainenii dincolo de „buni” sau „răi”, ci doar „diferiți”.

Statul Kievian

Cunoscut drept „Rusia Kieviană”, acest stat medieval e folosit de istoriografie, precum și de propagandă spre a susține și legitima o serie de teorii nu întotdeauna convergente. Cum dincolo de hotarele Russkii Mir povestea este puțin sau deloc cunoscută, interpretarea ei „utilă” s-a dovedit rentabilă atât acasă, cât și în relațiile internaționale. Interesul pentru identitatea și funcționarea acestuia a apărut târziu, (1740, spune Serhii Plokhy), odată cu dezvoltarea științei istoriei și a premiselor naționalismului. Știm că a fost fondat în secolul al X-lea și a jucat un rol-cheie în aranjamentele politice ale unei vaste regiuni situate între Marea Baltică și Marea Neagră, respectiv de la Carpați la Volga. Aflăm de la istorici și, cu ei, din „Cronica primă” faptul că prințul Volodymyr a fost cel ce a decis creștinarea populației la finalul sec. al X-lea și că similitudinea lingvistică a lumii slave a determinat crearea alfabetului chirilic spre a disemina litera și spiritul Scripturii. Ceea ce nu se admite cu ușurință este originea scandinavă a întemeietorului statului Kievian, un viking din neamul Varangiilor. Aceștia se numeau Rus și, de aici, ulterior a fost creată denumirea de Kyivan Rus (Rusie Kieviană). Cu toate acesta, la ora aceea concepția despre statalitate diferea considerabil de ceea ce percepem noi azi, după cum termeni precum națiune sau etnie nu acopereau nimic din realitatea socială. În conformitate cu epoca, se cuvine mai curând să vorbim despre statul dinastiei Rurikid, stat locuit de un conglomerat de sloveni, krivichieni și ugro-finici. De asemenea, similitudinea lingvistică a locuitorilor săi cu unele triburi vestice a întemeiat „Slavia Christiana”, o lume a slavilor din centrul și estul Europei. Granițele, așadar, erau fluide, statul Kievian propriu-zis reprezentând o arie determinată de trei orașe: Kyiv, Chernihiv și Periaslav. După caz și context, cronicile vorbesc despre acest sens restrâns, despre întreaga arie stăpânită de dinastia Rurikizilor sau de Slavia Christiana, astfel că fiecare text, mărturie, hartă trebuie citită cu atenție și obiectivitate.

Atacul mongol de la mijlocul veacului al XIII-lea (1237–1240) a divizat această lume, partea nordică rămânând vreme mai îndelungată sub conducerea lor discreționară, în timp ce partea sudică și sud-vestică a fost ocupată de polonezi. Acesta e momentul în care începe diferențierea rușilor de ucraineni și de belaruși, succesivele ocupații și lupte nefăcând decât să consolideze noile identități ca forme de rezistență și protecție. Ulterior, consolidarea puterii suedezilor, a polonezilor, precum și retragerea mongolilor au hrănit nevoia de afirmare a specificului local, hatmanii optând pentru alianțe fluide când cu Rusia, când cu Polonia, în speranța de a obține de la fiecare susținere în calea expansiunii otomane în regiune. La începutul sec. XX, într-o geografie mereu schimbătoare, imaginarul politic definește trei regiuni: Rusia Mică (Malorossia), în accepțiunea clasei politice și a clerului, atunci când se adresau Moscovei: Ukraina, în mentalitatea clasei de mijloc și a maselor cazace; respectiv Rutenia, în gândirea nobililor locali. Cum „Mica Rusie” purta în nume frustrarea și umilința colonială, este de înțeles că numele de Ukraina, desemnând țara de frontieră, va fi preferat de tot mai mulți locuitori, definind, și în acest mod, o delimitare, o zonă de transfer și alternanță, de deschidere spre mai multe posibilități. Cerința tot mai clar formulată azi, ca, după război, însăși limba rusă să-și modifice denumirea spre a respinge orice conexiune cu ororile războiului își are originea tot aici. Este, așadar, Rusia Kieviană locul de naștere a statalității ruse? Istoricii răspund astfel: nu aveam statalitate; comunitatea nu avea conștiința etnicității, ci doar a comunității lingvistice și confesionale. Dar perioadele de stăpânire asiatică sau poloneză și-au pus amprenta asupra stilului de viață, asupra valorilor și organizării sociale.

Colonialism și post-colonialism

Cum preocuparea pentru recuperarea „originilor” kieviene începe foarte târziu, „Kievul neavând, inițial, nicio valoare pentru moscoviți, acestia vrând chiar să-l schimbe cu alte pământuri mai atractive” (Z. Kohut), nici populația regiunii nu se bucura de prea mare atenție. Mai importanți, în cronicile și folclorul rus, sunt tătarii, evreii și germanii de la Volga. Abia odată cu sec. XIX și expansiunea imperială rușii descoperă două tipuri sociale și dezvoltă două stereotipuri: rușii mici și, respectiv, khakholii. Primii sunt educați, nostalgici după vremurile de aur ale cazacilor, dar integrabili în cultura imperială rusă. Cu toate acestea, sunt denigrați drept înapoiați, „asemănători cu asiaticii, leneși, nepăsători, flegmatici, penetrați de știința europeană și mânați de o ardentă dragoste de țară” (Sviniin, 1830). Ceilalți, analfabeți, muncitori ai pământului, vor fi disprețuiți permanent: „își cunosc plugul, boul, băutura, și asta constituie întregul lor vocabular. Suportă de bunăvoie orice soartă și orice muncă. Totuși, are nevoie de însemnuri constante, fiind foarte leneș” (prințul Dolgorukii, 1870). Ca urmare, „Mica Rusie e doar un trib care se revarsă în marele fluviu al istoriei ruse. Au fost întotdeauna un trib, niciodată o națiune, cu atât mai puțin un stat” (Belinskii, 1955).

Obsesia de a prelua și guverna societatea ucraineană, respectiv cea de independență au ajuns la cote radicale în perioada interbelică, apoi, cu un ușor regres în vremea sovietică, au explodat după destrămarea URSS. Inițial, conflictul oglindea moștenirea post-sovietică a clasei birocratice incompetente și dezinteresate, dar fidele modelului în destrămare și, respectiv, societatea ucraineană ce își redescoperea identitatea. („Nu vorbesc limba vacilor”, spune un aparatkic unui „aborigen”, adică unui ucrainean, în Odesa.) Apoi a erupt după 2000, odată cu consolidarea puterii lui Vladimir Putin la Moscova și a lui Victor Yanukovici, omul său, în Ucraina. Strategia acestuia de discreditare a opoziției, cu precădere originară din vestul țării, din Galicia, a readus la suprafață limbajul abrupt, ura și rasismul. Istoria a început să fie extrem de actuală, nume precum Mazepa, Bandera sau Petliura, simboluri ale opoziției față de Moscova, devenind etichete pentru rezistența națională. Cel dintâi, hatman ucrainean, s-a aliat cu suedezii contra lui Petru cel Mare (1709), Bandera a fost extremist naționalist, iar Petliura, comandant militar ucrainean împotriva Rusiei, din 1918. În limbaj moscovit, a fi „banderist” sau „mazepist” înseamnă tot ce poate fi conceput mai rău, o entitate ce trebuie eliminată de pe fața pământului. Înainte de orice, aceste nume desemnează subminarea identității ruse care începe cu Kievul medieval și pretinde independența față de „identitatea comună”.

În acest context, Vladimir Putin începe să preia din scrierile interbelice ale emigrației ruse naționaliste idei, pariuri, ambiții. Își amintește faptul că între 1917 și 1919 atât rușii roșii, cât și cei albi, pro-monarhiști, au luptat contra independenței Ucrainei; vede în Revoluția Portocalie o conspirație occidentală împotriva Rusiei și pronunță sentințe contradictorii: Ucraina e un stat represiv, dar Ucraina nu există; este condusă de un guvern antisemit, format din oligarhi evrei; nu există națiunea ucraineană, dar toți sunt naționaliști (cf. Ryabchuk).

Efectul este năucitor pentru el, fabulos pentru ucraineni: evreii se declară yid-banderiști (yiddish+banderiști); populația de limbă rusă se declară ucraineană și se delimitează de rusă ca simbol al metropolei colonizatoare; războiul din estul țării consolidează, treptat, unitatea națiunii, dincolo de limba maternă sau de geografie, diviziunea socială mutându-se, pe un plan ideologic, între susținătorii guvernării de tip sovietic-autoritar și anti-sovietici. În tumultul Maidanului din Kiev, ucrainenii și-au descoperit identitatea într-un patriotism civic, departe, tot mai departe de cel etnic, religios sau rasial. De atunci, accentul s-a mutat brusc pe reinventarea națiunii pe cu totul alte principii decât cele știute de Moscova, astfel că „împușcarea” recentă a lui Taras Șevcenko nu face decât să consolideze atitudinea anti-Russkii Mir. În loc să-l ucidă, soldații ruși l-au eliberat către ceruri, de unde se roagă, așa cum a promis, pentru independența Ucrainei.