Nicolae Tzone s-a născut pe 10 mai 1958, la Malu, așezare aflată la kilometrul 510 pe Dunăre (la Giurgiu se ajunge, pe jos, într-o jumătate de ceas). Membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iași. A susţinut, în 2012, doctoratul, la Facultatea de Litere din Bucureşti, cu lucrarea „Geo Bogza şi avangarda românăˮ. Este directorul Editurii Vinea, înființată în urmă cu 32 de ani.
Volume publicate (selecţie): „nicolae magnificulˮ, versuri (coperta şi ilustraţiile Nicolae de Popa), editura Vinea, 2000; „capodopera maximaˮ, versuri (cu un preambul şi un portret al autorului de Șerban Foarţă, postfaţă de Șerban Axinte, coperta volumului şi planşele: Mihaela Șchiopu), editura Vinea, 2007; „viaţa cealaltă şi moartea cealaltăˮ, versuri (prefaţă: Gheorghe Grigurcu; postfaţă: Emanuela Ilie; ilustraţii de Nicolae Makovei), 2010. Aceste trei volume alcătuiesc o trilogie, scrisă și publicată ca atare, în decurs de un deceniu.
Robert Șerban: Cât de dificilă este și ce înseamnă conviețuirea dintre omul de lume (inclusiv literară) care ești și cel care scrie poezie și, când o face, rupe/încurcă firele cu lumea?
Nicolae Tzone: Despre ce fel de dificultate vorbești, dragă Robert? Pentru mine cu adevărat dificil ar fi să nu mai pot respira clipă de clipă aerul tare al Poemului, pe care îl înțeleg ca unica șansă care mi s-a dat pe pământ să fiu exact așa cum vreau eu să fiu. Și, îndeobște, cum pot eu să fiu. Adică, liber până la Dumnezeu. Înalt cât el și, de ce nu — că Dumnezeul Poeziei nu poate fi decât foarte bun și întotdeauna extrem de generos, uneori, în clipe de grație, de desăvârșire a inimii și a inteligenței și de extaz al revelației — chiar mai înalt. Fie și cu o fărâmă.
Firele lumii dintotdeauna sunt rupte și încurcate. Atât de rupte, atât de încurcate, încât uneori ne e jenă, ba ne e de-a dreptul rușine pentru neputința noastră, a celor care știm că puritatea din clipa nașterii ființei umane nu este închipuire, că nu le putem descurca și înnoda pentru vecii vecilor. Bruta cu chipul de bestie și cu respirația de rumeguș grosier, de oriunde ar fi să fie, nu va renunța nicicând de bună voie la nemernicia trufiei ei sinistre și înspăimântătoare.
Și tocmai pentru că în această zi în care răspund, iată, conștiincios, la întrebările tale, și mi-e dat, Doamne Dumnezeule, ca masa de scris să mi se afle la numai un sfert de cot de crima bezmetică, ajunsă la apogeu, dă-mi voie să-mi afirm credința că mă simt apărat, strașnic apărat, și îmbrățișat de Poem. Și-ți mărturisesc că Poemul-capodoperă, singurul, are menirea în destinul umanității tocmai să o aducă, ba chiar să o conducă, la starea de sfințenie și de puritate absolută din clipa nașterii fiecărui copil. De ce nu? Poemul-capodoperă nu poate fi ars pe rug, arde el, nimicește el însuși rugul. Orice fel de rug… Nu poate fi retezat de nicio sabie, oricât de lungă, oricât de tăioasă. Poemul-capodoperă, ca să vezi, nu poate fi topit de nicio rachetă, fie ea și supersonică, nu poate deveni nicicând rufă plină de noroi sub nicio șenilă hrănită cu sânge de om.
Nu bravez nicidecum. Nu mi-e teamă că se va trezi cine știe ce deștept în draci, de pe suprafețele ce mă rog să fie veșnic senine și însorite de la Marea Neagră, care să încerce să mă ironizeze. Sau să mă trateze de naiv și incoerent. Sau poate amețit de iluzii existente doar dedesubtul frunții mele. Nu, nu e deloc vorba de ego-ul meu ieșit din țâțâni. Este convingerea mea de o viață, dedicată poeziei și frumuseții ei magice. Și puterii ei ilimitate.
Ți-aș putea, dar nu este cazul, firește, arăta un fragment dintr-un interviu al meu de acum aproape două decenii, unde afirmam că Poemul este instrumentul cel mai performant de pe suprafața lumii. Și că unul dintre atributele sale, care-l face unic și de necomparat cu orice altceva, este acela de a condensa Memorie. Iar Puterea maximă din Lume, și mereu învingătoare, este tocmai a acelui stat care deține cea mai întinsă și performantă cantitate de Memorie indestructibilă. Este vorba de Memoria tezaurizată în Poemele-capodoperă existente pe Pământ. Doar catedralele-capodoperă o mai au, dar acestea au de convertit limitele materialelor folosite în construcția lor. Poemele-capodoperă nu au nicio limită de material fizic în posibilitățile de tezaurizare. Ele sunt Geniu tezaurizat, trecut definitiv în Memorie inalterabilă. Dădeam atunci, îmi amintesc, între exemple, un vers emblemă al lui Ion Vinea: „Și m-ascund în tăcere ca un tâlhar în întuneric”. Și mă întrebam: oare cât interval de viață și de experiență omenească, de sentimente și de cultură vie sunt condensate în aceste doar zece cuvinte?
R.Ș.: Marea majoritate a cărților de poezie — când nu sunt antologii ori opere complete — sunt subțiri. Cea mai recentă carte a ta, „dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului”, are de 556 de pagini. Și nu ți-e prima ispravă poetică voluminoasă. Apărut în 2000, „nicolae magnificul” avea și ea câteva sute de pagini. Nu e inhibant volumul pentru un cititor, mai ales pentru unul de poezie? Ține de o strategie auctorială, sau mai puțin de atât nu se putea?
N.T.: Nu mă simt vinovat de acest număr de pagini. Am început să scriu la el în toamna lui 2013. Publicarea a fost în 2021. Inițial îmi propusesem să fie o carte de numai 33 de poeme. Dar când am scris poemul 33, chiar acesta m-a somat să nu mă opresc. Și, astfel, în cartea publicată a devenit poemul LXXXI. Vreau să știi că la mine este o democrație totală. Firește că de multe ori fac numai ceea ce vreau eu. Dar de multe ori, de cele mai multe ori, fac ceea ce poemele mele îmi spun să fac. Este o încredere desăvârșită între noi. Cu trecerea timpului, mi-am dat seama că poemele au întotdeauna dreptate. Nu vreau deloc să șochez. Poemele mele nu-s cuvinte numai. Sunt vii, ca și mine. Sunt prietenii mei de care nicio singură clipă nu mă despart. Și spun (cu umilință?, cu mândrie?) că ele aleg care să fie lungimea unei cărți pe care-mi așez numele. Acesta este, scurt de tot, „strategia mea auctorială”. Nu alta. Deci, dacă a fost ca să fie exact 556 de pagini, este pentru că, așa cum îmi zici, și îmi însușesc, „mai puțin de atât nu se putea”. Mai mult, da, se putea. Pentru că, după o dispută teribilă cu trei dintre poemele care ar fi fost să fie în carte, până la urmă ne-am zis, și eu, și ele, cu jumătate de inimă, să aibă propria lor corabie.
Dar nu am hotărât așa pentru că ne-am fi gândit, eu și poemele mele, să nu îl inhibăm pe cititor, săracul de el. Ce mai conta, nu-i așa, încă 100 de pagini în plus? Ar fi fost 666 de pagini. Ei și! Poate că ilustrațiile Suzanei Fântânariu, veritabila expoziție din interiorul cărții (sunt reproduse vreo 40 de picturi!), i-ar mai zdruncina inhibarea!
Adevărul-adevărat este că volumele mele sunt construite foarte atent. Căci ele constituie totalități care ascultă de legi mai vârstnice decât mine. Au, fiecare, pe lângă „expozițiile de artist” din interior, prefețe și postfețe unde cei ce le scriu au deplina lor libertate. Și mai sunt, tocmai în sprijinul unui cititor mai pretențios (și interesat!), și o selecție nu azvârlită la întâmplare de reacții critice. Deci este un întreg, voit ca sărbătoare, a fiecărei cărți în parte. Da, e cam singular demersul meu! Este un stil, al meu, singular, să zicem.
Nu oblig pe nimeni, în definitiv, să-mi cumpere cărțile. Darămite să le citească.
Să știi că am și cărți scurte. Ține minte acest titlu: „Zece elegii”. Le voi tipări în curând. Nu am vrut până acum, deși sunt scrise de ceva timp (e vorba de un nou și devastator potop, nu chiar atât de deosebit de al lui Noe!). Aștept cuminte ilustrațiile lui Tudor Banuș.
R.Ș.: Eu nu cred că unul dintre combustibilii principali ai poeziei tale este exasperarea, așa cum dă de înțeles poeta Angela Furtună, în prefața cărții. Un om exasperat nu poate fi, de atâția ani, cum ești tu, editor. Care consideri că sunt cei mai inflamabili combustibili poetici ai tăi?
N.T.: Îi sunt foarte recunoscător Angelei Furtună că a scris un text critic atât de cuprinzător și deopotrivă tulburător despre mine. Sigur este printre cele mai bune și cele mai temeinice. Există multă tensiune în volum. Este, în fond, cartea în sine o tragedie la putător. Poemul LXIX, „înmormântările”, este teribil. Ca și poemul LVIII, „omul roșu”. Ca și poemul XL, „m-am dat toată dimineața cu capul de gardul de ciment…”: „singur mă pun/ pe făraş/ şi mă arunc/ afară/ din mine// de cinci zile/ trupul meu a rămas/ gol/ ca un dovleac scobit/ de cuţit/ din care au fost aruncate/ seminţele/ şi miezul/ la porcii/ graşi/ din fundul curţii/ ce vor fi tăiaţi/ în glorie/ în ajun/ de crăciun// făraşul e bun/ de dus la muzeul/ de istorie a/ poporului român/ din giurgiu/ e un făraş profund/ cinstit/ e în extaz/ că m-a purtat/ cu tenacitate/ în el/ spre groapa/ de gunoi/ a urbei”.
Care sunt cei mai inflamabili combustibili poetici ai mei? Păi să îți spun. Cred că, înainte de toate, sinceritatea, în toate privințele, dusă până în pânzele albe: „îmi prind mâna în uşă şi mi-o rup/ îmi arunc de pe gât capul în dunăre/ mă îmbrăţişez cu domnul nimic şi el râde/ sunt de meserie singur// pe câmp un bizon îmi iese înainte// […] cu blana smulsă de pe el/ un lup îşi ascute colţii în ea/ lupul rău a fost prietenul meu când era pui/ acum mare este un monstru// mi-e frig aş putea să vând gheaţa/ strânsă în mine de când/ m-am născut şi până acum/ […] cred că încă sunt viu/ de vreme ce pielea de pe mine/ străluceşte// limba din gură mi-e/ prietenul cel mai bun/ […] fiecare cuvânt pe care îl scriu în după-amiaza de azi/ e plin fie de sânge fie de cenuşă/ fiecare geam pe care-l sparg îmi taie beregata” (XIX).
După sinceritate, adaug încrederea, până voi închide ochii, dar și după aceea, în Poezie. Mai bine-zis în Poemul-capodoperă, căruia nimic și nimeni nu i se poate și nu i se va putea împotrivi: „rămân cufundat în frumuseţe absolută până peste creştetul capului meu/ capodopera e mănunchiul de nuferi ce se deschid clipă de clipă pe apa lacului de la ipotești/ capodopera e această sanda de aur roşu care a căzut de pe călcâiul lui ahile pe câmpiile troiei cu mult înainte de a muri/ mă încalţ cu ea pășesc pe lac la ipotești printre nuferii înfloriți șchiopătez dar nu mă scufund/ capodopera e mama mea la treizeci și trei de ani/ țipă iată atât de tare țipă și mă naște pe o velinţă roşie/ ce plutește pe apele dunării în fiecare zi la orele unsprezece și treizeci și trei de minute/ capodopera este acest cărăbuş de pământ roşu care trece recunoscător de pe mormântul lui nabucodonosor pe mormântul lui alexandru macedon şi tot aşa înainte şi înapoi/ ajunge iat-o ajunge chiar acum pe marginea mormântului meu din viitor/ capodopera mă înmormântează şi mă înviază și din nou mă înmormântează în timp ce o scriu/ capodopera este singurul sicriu din toate lumile ce au fost sunt sau vor veni în care nu putrezesc nici cuvintele/ nici buzele nici carnea de pe oase și nici oasele trupului” (LXXIX).
R.Ș.: „Dacă nu aș ști doamne să scriu aș muri în clipa următoare” e unul dintre versurile uriașului tău poem. Cum și când ai descoperit scrisul de poezie?
N.T.: Sunt unul dintre foarte tinerii poeți publicați de Geo Dumitrecu la binecunoscuta lui rubrică „Atelier literar” din revista „Luceafărul”. Și am câștigat, dintre concursurile literare din țară la care am participat, pe cel de la Slobozia. Nu era așa mare lucru, în sine. Dar din juriu făceau parte Ion Gheorghe și Laurențiu Ulici. Ion Gheorghe era foarte curios să mă cunoască. Trimisesem acolo niște poeme lungi, cu vers scurt, destul de patetice, care îl impresionaseră. Odată ajuns în localitate, a ținut neapărat să mă îmbrățișeze. Mi-a spus că a contat mult cuvântul său să mi se atribuie premiul cel mare. A și publicat, imediat, în „Luceafărul”, o bună parte din el. Nu mai țin minte dacă era înainte sau după intrarea în atenția lui Geo Dumitrescu. De Laurențiu Ulici îmi amintesc că în orele lungi de după decernarea premiilor ne-a dăruit o seară absolut memorabilă. Ne-a povestit, cu farmec, cum, la un concurs de actorie, pentru a nu fi respins din pricina dicției (avea probleme cu „r”-ul, pe care-l șuiera), a pregătit un poem care nu avea această consoană. Și ni l-a declamat impecabil, iar noi toți cei de acolo (mi-i amintesc cu siguranță pe Gellu Dorian, de la Botoșani, și pe Sorin Roșca, de la Constanța), atât de tineri și de senini, am râs în hohote.
Țin minte când am scris prima poezie. Până atunci scrisesem în niște caiete mici, dictando, ce se găseau din belșug la magazinul din sat, mai precis în trei dintre ele, un roman polițist sadea, cu descoperirea unei crime pe câmpurile de lângă Dunăre. Eram la București, la Spitalul Filaret, unde suportasem o operație cu o tăietură de mare amploare. Fusesem (am și acum imensa cicatrice) practic tăiat în două, de la stânga la dreapta, deasupra plămânului drept: mi s-a extirpat un chist hidatic de mărimea unui ceas deșteptător. Ni se făcuseră, obligatoriu, „raze” tuturor celor din Malu, mici și mari, plimbându-se prin localitate o mașină cu respectivele aparate montate înăuntrul său. Am fost tare norocos, după cum am înțeles de la spital: era chestie de zile până când punga uriașă de puroi, formată de la un fir de păr de câine sau de pisică lipit de plămân, urma să explodeze. Plămânii nu dor, așadar, fără prezența acelei mașini pe ulițele așezării, aș fi murit fără măcar să știu ce oaspete nepoftit mă cotropise. Încă îmi amintesc durerea îngrozitoare de spate din săptămânile de după operație. Pe lângă tăietura foarte întinsă, mai existau, de o parte și de alta a trupului meu plăpând, și câte un furtun de drenaj înfipt în carne. Eram elev de școală primară și perioada lungă de când eram plecat de acasă făcuse să-mi fie un dor năpraznic de mama, Floarea. Dorul de ea, cred că aș putea spune așa, m-a trimis către poezie. Și, iată, a fost și va fi pentru totdeauna.
R.Ș.: Cât de ușor scrii? O faci în salturi ori scrii constant?
N.T.: Scriam, la începuturi, ca toată lumea, bănuiesc. Nu iertam niciun petic de hârtie care-mi ieșea înaintea ochilor. Dar, deși aveam câteva cărți publicate deja, începând de prin 1997 am simțit că se-ntâmplă în mine ceva ce nu mai simțisem. „Pofta”, setea de a scrie m-au cotropit. M-au devastat. Deveniseră mai violente decât dorința de a mânca ori de a bea apă. Deveniseră sinonime cu respirația însăși. Despre stările acestea de transă îmi vorbise, la un moment dat al prieteniei noastre foarte strânse, Aurelian Titu Dumitrescu, autorul acelei minuni dumnezeiești numită „Antimetafizica”. Îmi povestea necontenit despre zilele pe care le-a petrecut împreună cu Nichita Stănescu. Despre ceea ce-i destăinuise acesta despre starea de revelație. Firește, în carte sunt paginile în care Nichita spune ce era Revelația pentru el, dar Titu avea darul, pur și simplu, de a-l reînvia pe Nichita. Când Titu povestea, nu mai eram doi tineri la ceasuri de taină, eram trei. Și Nichita era Uriașul uriașilor.
Ca să nu lungesc, scriind „nicolae magnificul”, doi ani întregi cred că nu mai știam pe ce lume mă aflu. Mă așezam la computer pe la 11 noaptea și când poemul pe care-l scriam era gata (simțeam, nu știu cum să-ți spun, că e „gata”), deja era dimineață. Au fost, așadar, doi ani de transă infernală. De revelație densă, ca fulgerul care nimicește totul. Când îl „vedeam”, la propriu, pe Eminescu, la Mănăstirea Neamțului, cufundat până la bărbie în butoiul cu apă rece, jur că totul era real, că-l putea atinge cu mâna.
Și după „nicolae magnificul” numai așa am scris. În transă. Cerșind unui Zeu atotputernic (cred că acesta e însuși Dumnezeu, oricum e Cineva la fel de puternic ca el și nestrăin lui!) și cerșindu-mi, de asemenea, ajungerea la revelație și înălțarea la ea. Și rămânerea împreună cu ea până la ardere completă. Starea era, și continuă să fie, aceea de Lumină orbitoare! Bucuria trăită, de asemenea, orbitoare! A scrie, de aceea, sau a scrie în acest fel devine primejdios pentru siguranța ființei, totuși, omenești care suntem. Dar, o spun cu mâna pe inimă, merită. Și se poate înțelege, abia acum, pe de-a-ntregul versul lui Voronca: „Asemeni Ioanei dʼArc poetul aude voci”. Iată și un alt vers al lui, de asemenea rarisim: „vizuinile se deschid ca bricegele…”. Sunt, în opinia mea, versuri-capodoperă, pe urmele Poemului-capodoperă de care ți-am vorbit mai devreme. Există perioade lungi când nu pot scrie, când nu simt nevoia măcar să încerc să scriu un singur vers. Nu-mi (auto)provoc transa! Vine numai când vrea ea. O recunosc de stăpână. Și mă străduiesc să nu pierd nicio secundă cât rămâne cu mine.
R.Ș.: La un moment dat, nicolae tzone se întâlnește cu un alt personaj, mihai eminescu, și apoi cu încă unul, homer (am păstrat grafia ta, cu litere mici), căruia i-a fost — scrie-n carte — ucenic șapte ani, apoi cu încă și încă alți poeți importanți și recunoscuți. Cum nu transcede, din versuri, nici autoironie, nici ironie, nu sunt riscante astfel de întâlniri?
N.T.: Dar este și autoironie în carte cât cuprinde. Firește, acolo unde este cazul, am adus-o și am pus-o în pagini fără nicio opreliște. Iată, de pildă, ce/cum scriu în poemul „LI”: „cine are geniu să ridice mâna am strigat la firele de nisip din deşertul galileii (s.n.)/ iisus trecuse de câteva ore pe aici am ridicat mâna şi am început să râd în hohote de mine însumi după care m-am prăbuşit ca un copil lipsit de puteri [s.n.]/ iisus m-a găsit aproape fără suflare m-a ridicat în spinarea lui şi m-a cărat la prima fântână cu apă în ea/ pustiul galileii este un cimitir de fântâni goale secate fântânile din pustiul galileii de mii de ani au uitat ce e apa/ hai trăieşte trezeşte-te îmi şopteşte în urechi iisus trebuie să trăieşti şi să scrii te-ai născut ca să scrii/ scrie despre mine până una alta nu mi-ai refuzat niciodată nicio rugăminte fii ascultător va fi bine ai încredere-n mine fără limite/ […] tzone face în sine însuşi cu geniu da cu geniu de ce nu piramide din cutii de chibrit şi din beţe de chibrit ude [s.n.]”.
Față de numele mari care vin la Dunăre sau la care mergem, tată și fiu încă nenăscut (de aceasta iubesc atât de mult poezia, pentru că în ea nu există niciodată nimic interzis!), recunosc, sunt excluse semnele de reverență. Pentru că este o reverență în sine însăși alegerea lor. Este deopotrivă un act de prețuire, dublat de unul de afecțiune teribilă. Toți participă, apoi, la un act de inițiere a „nenăscutului”, pentru a putea să ducă mai departe eforturile tuturor la clădirea unui Tezaur cultural unic. În volum, timpul și spațiul sunt realități care presupun călătoria oricând și oriunde simultan. De pe țărmurile Greciei antice, Homer pășește nestingherit pe malul Dunării anului 2014 și surâde la propunerea „nenăscutului” de a scrie alături de el continuarea „Odiseei”. Gaudì le arată și le încredințează cu entuziasm tatălui și fiului planurile secrete, cele finalizate, ale „Sagradei Familia”. Aceste pelerinaje, și celelalte din carte, fac parte din ceea ce am putea numi „catalogul magic” pe care fiul meu era obligatoriu să-l parcurgă până-n momentul nașterii sale.
Sigur, este o poveste foarte greu de spus altcumva decât intuitiv. Este risipă berechet de imaginație și de tensiune. Dar este o creație în libertate, nu altfel decât așa cum o înțeleg eu, între Egali. De ce o coborâre (inutilă, inutilă și din nou inutilă) de frunte într-un teritoriu, firește că poetic, ilimitat? De ce o falsă plecăciune? Repet, chiar alegerea protagoniștilor, în sine, este o fericită contopire cu arta lor, devenită inconfundabil tezaur adăugat Memoriei universale.
Dacă ar fi să fac o listă cu poeții și artiștii aduși, cu bucurie fără margini, în poemele mele, vei vedea că alegerea e fără cusur. Îi iubesc. Îi prețuiesc fără un rest. Că acest fapt poate intriga pe cine știe cine, chiar că nu-mi pasă. Nu-i aduc în textele mele pe Nichita, pe Mugur ori pe Mazilescu pentru a le fura coroanele, ci, dimpotrivă, pentru a le spori strălucirea.
Pentru mine, Homer nu este un Sfinx. Și nici măcar orb. Și nici măcar mort. Este viu. Și maestru. Cum viu este și Iisus. Și prieten firesc. De fiecare clipă. Și inimă a inimii mele. Și respirație a Poemului meu. Și Poemul-Poem în sine, și poemele-poeme, în genere, sunt ființe vii, care respiră și vorbesc limba mea cu mult mai bine decât reușesc eu să o pronunț și să o scriu. Sigur că regii egipteni credeau în Piramidele lor. Altminteri de ce le-ar fi ridicat? Piramidele mele, din timpul trecerii mele prin chiar viața mea și prin viețile mele, ca și prin morțile mele (acestea, în Poezie, nu-s chiar un simplu joc de cuvinte), sunt, repet, Poemele-capodoperă. Zică ce vrea cine vrea, că-s nebun până la pierderea oricărei măsuri logice în ordine diurnă, dar Poemele-capodoperă sunt patria mea uriașă și complet magică.
Mă cunosc atât de bine! Îmi cunosc onestitatea. Și lipsa completă de maleabilitate când este vorba de ceva (orice) în care nu cred. De aceea această nouă carte a mea știu că, mai devreme sau mai târziu, va fi citită, recitită și răsturnată pe toate părțile. Dar știu că acum, chiar acum, încă nu e vremea cititului ei. Cum să fie înțeleasă sau, de nu, respinsă, dacă nu este citită? Ar fi inutil să fiu nemulțumit. Ba chiar sunt senin în privința aceasta.
R.Ș.: Scade teama de moarte cu fiecare poezie scrisă?
N.T.: Tot scriind despre moarte, am ajuns să o îmblânzesc. În „nicolae magnificul” există versurile acestea: „azi m-am purtat ireproşabil cu moartea mea era singură/ pe plaja unui poem nescris încă […]/ genunchii ei morţi geniali/ acopereau perfect orizontul/ o aluniţă fulgera pe pântec metaforă unică laptele poeziei mele/ elicea imaginaţiei prispa de metal a nefiinţei”. Și aceste crâmpeie: „furnici pe monede de aramă neagră versuri cenuşii pe papirusuri antice/ păşim pe fulgere […] oameni de cretă fete de ceară / dansează vii pe podiumul de litere/ eu nicolae magnificul am o sabie de silabe/ o-nfig pînă la mâner în burta morţii/ doldora de peşti vorbitori”.
Da, „nicolae magnificul” este o carte aspră. Cine a crezut sau crede încă faptul că e un volum de autoglorificare personală înseamnă că n-a citit niciun rând din ea. De fapt, eu am vrut, în cuprinsul ei, să realizez o continuare a vechii povești de iubire dintre Euridice și Orfeu. Așadar, dragostea dintre „nicolae magnificul” și „dona huana”, personajele mele, se petrece în Moarte. După o tăcere de aproape un an, au început să apară, în sfârșit, semnele „de descoperire” a noutății și, totodată, a valorii ei. În „România literară”, în două numere consecutive, lucru îndeobște rar, Gheorghe Grigurcu mi-a dedicat o foarte cuprinzătoare cronică. Începea așa: «René Daumal îi disocia pe poeţi în practicanţi ai „poeziei negre” şi ai „poeziei albe”. […] Nu încape discuţie că lirismul lui Nicolae Tzone, […] ţine de prima categorie, a „plăcerilor” şi „ornamentelor”, a „puterilor” ilimitate ale imaginarului care sfidează realul. […] Sub pavăza discursului inconformist, rebel, d-sa reconstituie textura vitală a lumii, cu aerul unei „reîncântări” a acesteia („le réenchantement du monde”). […] Aparent încă anahoret al dreptei credinţe a lui Breton, poetul nostru e un sibarit al metaforei, un epicureu al comparaţiilor pe care le propune după bunul plac al sensibilităţii sale particulare, în care nu şovăie a-şi inculca poftele prea lumeşti, doar vag codificate». Iar în „Convorbiri literare”, Mircea A. Diaconu, plusa: «Oarecum neputincioşi în faţa şuvoiului imaginar copleşitor, constatăm că nicolae magnificul dictează poeme din miezul morţii. Și o face prin dublul său mai puţin concret, Nicolae Tzone, figură de poet din vârsta cuvântului vizionar, nesceptic şi neblazat. Poet de primă mărime mânat de energii originare, de obsesia totalităţii recuperate prin propria-i sfâşiere, de exultanţa feminităţii universului». Iar cele câteva rânduri primite printr-o epistolă de la Luca Pițu, după ce la târgul de carte îi oferisem un exemplar cu dedicație, scrise cu nonșalanța-i binecunoscută: «[…] Nu am văzut asemenea reușită editorială [ilustrații + / textúle] — pe mândrele noastre plaiuri — de la versiunea vulpesciană a ubu-urilor jarryce, adecă tocmai din 1969!/ Trăiască Dona Huana — Nadja dâmbovițeanului nostru, nu?, inonivatricea de taină!/ […] Nicolae Tzone: un avangardist, un lautréamont delicat […]. neșansa lui?/ aceasta: trăitor la început de secol XXI, greu îi va fi să se facă admirat și de precursori —, măcar de André Breton și de Benjamin Péret!», îmi dovedeau că-mi găsisem drumul meu și că era cazul să încerc să-l adâncesc.
Revenid la întâlnirea/respigerea sau îmbrățișărea morții în poemele mele, cred că ar fi potrivit să reiau aici, în întregime, unul dintre textelele din cartea de-acum, „LXX [nu vreau să spun nimic sunt fericit că am murit…]”. Îmi amintesc că l-am scris dintr-o singură respirație, cu năduf, curățindu-mă complet de orice iluzie pe care aș putea să o mai încerc în viața ce-o voi mai avea de trăit: „nu vreau/ să vă spun/ nimic// am murit// descurcaţi-vă/ fără mine// nu mai sunt/ de găsit/ nicăieri/ pe pământ / sau sub/ mare// descurcaţi-vă/ fără mine// mort mi-e/ mult/ mai bine/ decât/ viu// nu vă datorez/ nici măcar un/ grăunte/ de praf// staţi/ departe/ de sicriul/ meu// descurcaţi-vă/ fără mine// să nu se/ iluzioneze/ nimeni// saltimbancii/ şi irozii/ nu vor/ dispărea/ vreodată// ţara/ întreagă/ este/ a lor// n-o să le/ rămână/ nicicând/ bucuria/ în gât// descurcaţi-vă/ fără mine// fie-vă/ cum/ vă este/ slavă domnului/ eu deja/ v-am uitat// descurcaţi-vă/ fără mine// poemele/ să mi le/ lăsaţi/ în pace// vor şti ele/ ce au/ de făcut/ totdeauna// priviţi-mi/ mâinile/ pentru ultima/ dată// sunt/ goale/ nici măcar/ carne/ pe ele/ nu au// să vă fie/ limpede/ că nu iau/ cu mine/ nimic// îmi pare rău/ că am trecut/ pe lângă/ voi/ fără să/ vă pot/ ocoli// sunt fericit/ că am murit”.
Surâd. Ba chiar îmi vine să râd. Cred că după ce voi muri cu adevărat, Morții îi va fi, fără doar și poate, foarte dor de mine. Va realiza, sunt sigur de asta, că îi eram mult mai util viu, în carne și oase.
R.Ș.: Le ce e bună poezia, în fond?
N.T.: În cazul meu, răspunsul nu poate fi decât acesta: unde Poemul nu poate ajunge, nimic, absolut nimic nu poate ajunge. Fără Poemul-capodoperă, noțiuni precum Frumusețe, Memorie, Noblețe vor dispărea nu numai din dicționare, ci chiar de pe suprafața Pământului. Întoarcerea la barbarie va deveni inevitabilă. Gropile comune se vor muta, fără număr, pe boltă, deodată cu steagurile lor colțuroase de beznă.
R.Ș.: Ce poem, din tot ce ai scris, te reprezintă cel mai bine?
N.T.: Grea întrebare! Ba nu, dacă mă gândesc o clipă numai, dimpotrivă, cred că este cea mai ușoară întrebare dintre toate cele pe care mi le-ai pus. Aleg ultimele versuri din „dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului”, și anume finalul textului LXXXI. Sunt cele care anunță, poate în premieră în lumea noastră, nașterea primului om viu de către un Poem. Este chiar Nenăscutul, cel atât de răsfățat de „antrenori” notorii precum Iisus, Homer, Eminescu, Luca, Tzara, Foarță, Apolodor din Damasc, Vinea, Artaud, Magellan, Rimbaud, Stoica, Freud, Bogza, Borges, Naum, Gaudì și alți geniali prezenți neîntâmplător în paginile cărții, să ducă Poezia lumii mai departe :
„fiul meu nenăscut se tot întoarce de pe o parte pe alta/ i-am făcut o casă a lui într-un poem unde să poată să crească până când va sosi ziua naşterii/ fiul meu nenăscut crede că încă este în burta mamei sale […]/ poemul meu este o mamă foarte bună va naşte la soroc copilul pe care l-am visat şi pe care l-am aşteptat o viaţă întreagă/ şi o moarte întreagă şi mai multe cărţi la rând/ va fi primul poem care va naşte un om viu un pui de om […]/ nu mai este aşa de mult până atunci ziua zilelor se apropie/ va fi o naştere cum nici alta pe lume nu a mai fost/ iisuse dac-o fi să nu mai rămân pe lumea aceasta până atunci/ ştii ce ai de făcut deja l-am învăţat tot tot tot ce ştiu despre viaţă moarte şi poezie/ ai grijă de el cum ai avut şi de mine”.
