Ce părea o veste ruptă de real, cu trei zile în urmă, azi s-a dovedit a fi o foarte tristă realitate. Simona Croitoriu, omul cu sute de prieteni, a reușit să-i adune laolaltă acolo unde nimeni nu și-ar fi dorit. La un ultim drum stropit cu multe lacrimi, vorbe de îmbărbătare și o mulțime de flori albe. Cerul plumburiu nu era hotărât ce să facă. Să plângă după un suflet ce se mută la un loc mai ferit de răutate sau să arate raze de soare ca de rămas-bun, așa cum s-ar fi cuvenit.
La catafalcul Simonei Croitoriu au fost colegi de barou și de la instanțe, artiști plastici, între care se simțea implinită, dar și oameni ai scenei, acolo unde ar fi petrecut un timp infinit.
La o vârstă ce ar fi permis încă îndrăznețe planuri de viitor soarta, atât de capricioasă în nedreptatrea pe care o aplică implacabil, a hotărât altfel. De acum va citi, admira tablouri ori va expima opinii indrăznețe și tăioase în altă dimensiune, superioară.
Se spune că aceste versuri ar fi caracterizat-o:
Nu sînt o ființă morală.
Cine, trăind, ar putea rămîne
curat și integru?
Lumea celor ce discută idei și nu vorbe de clacă a rămas mult mai seacă fără Simona. A lăsat în urmă amintirea unui breton ce se ițea oriunde era ceva interesant de văzut sau auzit.