Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat triumfător că se întoarce la Bucureşti cu nu mai puţin de 79,9 miliarde de euro. În servietă. Cei care i-au scris acest speech scurt, simplu şi gogonat nu au vrut să-l facă încă o dată de râs, dar au reuşit. Din cele 79,9 miliarde de euro, 46,3 miliarde sunt fonduri nerambursabile din bugetul multianual 2021-2017. Adică 46,3 miliarde împărţiţi pe şapte ani. Pe proiecte aprobate de UE, probabil. Pentru aceeaşi perioadă, România va achita către UE 24 de miliarde de euro. Direct, fără proiecte UE aprobate de România. Cele 24 de miliarde vor ieşi sigur adică, dar cele 46,3 miliarde se pot încurca în incompetenţa guvernelor de la Bucureşti din anii 2021-2027. Aşa cum s-a tot întâmplat din 2007 încoace.
Pentru România, 33,5 miliarde de euro reprezintă fondul de relansare economică, din care 16,8 miliarde de euro sunt fonduri nerambursabile. Condiţionalităţile nu sunt cunoscute dar se pot presupune. Statul de drept ? MCV-ul ? Spaţiul Schengen ? Migraţia ? Introducerea monedei euro ? Laura Codruţa Kovesi şi parchetul ei fantomă ? Aproape tot atât, 16,7 miliarde de euro, reprezintă linia de credit pentru România. În condiţii, probabil, mai demne şi mai avantajoase decât eventuale împrumuturi de la FMI, şi cu scadenţa în 2058. Acestea sunt cifrele mari care interesează România. Cifra care interesează cel mai mult România e cea de 16,8 miliarde de euro subvenţii nerambursabile.
Nu putem decât să ne rugăm ca UE să dureze măcar încă şapte ani, până în 2027, pentru că astfel România săracă şi, mai ales, sărăcită va avea o plasă de siguranţă cum nu a mai avut niciodată în istorie. Şi asta chiar la începutul unei crize economice mondiale care se anunţă devastatoare. Iar preşedintele Iohannis, deşi nu i s-a atribuit public nici o contribuţie la şedinţa-maraton a Consiliului European, s-a descurcat totuşi foarte bine. A vorbit germana (important !) şi engleza (destul de bine !), a zâmbit mai tot timpul şi a suferit şi el alături de ceilalţi 26 de şefi de stat şi de guvern zile la rând. Nici el, nici România nu puteau să facă mai mult. România a obţinut mai puţin decât se spera, dar nici un acord nu e vreodată ideal. Iar calul de dar nu se caută la dinţi. Să ne amintim că şedinţa cea mai lungă a şefilor de stat şi de guvern, în afară de cea de acum (19-21 iulie 2020) a avut loc în anul 2000 şi a avut ca temă admiterea în UE a unor ţări central şi est-europene, printre care şi România.
„Din cele 750 de miliarde de euro (afectate planului de relansare economică – n.n.), mai mult de o treime va merge către Italia, din care 82 de miliarde de euro subvenţii directe, adică granturi nerambursabile, şi 127 de miliarde de euro ca împrumuturi care vor trebui rambursate” (Lionel Feurtein, France Televisions la Roma). Spania va primi 72,7 miliarde de euro în granturi nerambursabile şi restul până la 140 de miliarde în împrumuturi rambursabile (El Pais, 22 iulie 2020). Franţa primeşte, la rândul ei, 40 de miliarde de euro în granturi nerambursabile. Deci, cei mai mari beneficiari ai planului de salvare european sau de relansare, mă rog, sunt, în ordine, Italia şi Spania, după nevoile fiecăreia şi permiţându-i fiecăreia să evite astfel falimentul, căci amândouă se apropiaseră de situaţia Greciei din urmă cu câţiva ani. Şi în acelaşi timp UE evită destrămarea, spectrul care apăruse deja la orizont. Cele 40 de miliarde acordate Franţei în subvenţii nerambursabile ne dau o idee despre criza structurală, profundă prin care trece această mare ţară după Tratatul de la Maastricht din 1992.
Principalii câştigători ai planului de salvare sunt însă „frugalii” (Olanda, Austria, Suedia, Danemarca şi Finlanda), austeri, zgârciţi sau poate doar chibzuiţi, care au obţinut scăderi importante ale contribuţiilor lor anuale la bugetul UE. Cu alte cuvinte, planul de relansare, de salvare, de fapt, a UE se face aproape fără contribuţia lor. Dar ei rămân în UE, principalul lor interes fiind accesul nelimitat la vastul spaţiu economic european. UE devine predominant protestantă în dauna unei UE catolice de până acum. Alţi câştigători importanţi sunt ţările periferice ale UE, printre care şi România. Asistăm la cel mai important transfer economic dinspre centru spre margini. UE poate deveni, în sfârşit, un imperiu durabil, pe modelul birocratic al Imperiului Bizantin.
Principalul perdant este multtrâmbiţatul cuplu sau motor franco-german. Prin slăbiciunea ei, Franţa o antrenează în cădere şi pe Germania. În plus, Angela Merkel e pe final de carieră şi situaţia politică din Germania e din ce în ce mai confuză. Ca să nu mai vorbim de cea din Franţa, unde verzii (mai ales foşti socialişti) au câştigat net alegerile municipale. Acum 30-40 de ani Franţa visa, în amintirea vechiului imperiu napoleonian, ca, folosindu-se de Germania, care atunci era un pitic politic (protectorat american până în 1990, la reunificare), să redevină puterea dominantă în Europa, o Europă cu capitala la Paris. Lucrurile în viaţa reală s-au întâmplat exact pe dos. Sub umbrela din ce în ce mai puternică a UE şi a monedei euro, Germania s-a eliberat de „protectoratul” SUA, i-a devenit acesteia chiar un concurent economic, iar Franţa a fost folosită de Germania, mai ales prin moneda euro, prin exporturi, ca o prelungire economică a ei, obţinând astfel şi o populaţie suficient de numeroasă care să-i dea greutatea necesară pentru dominaţie în UE.
UE e azi o semi-confederaţie, încă departe de o confederaţie funcţională, cum este Elveţia. Prin mutualizarea datoriilor – toţi banii făcuţi cadou ţărilor aflate în nevoie sau puşi la dispoziţie pentru împrumuturi vor fi, la rândul lor, împrumutaţi cu scadenţe pe termen lung de UE prin BCE (Banca Central Europeană), cu garanţii franco-germane în principal) –, UE se îndreaptă volens-nolens spre o structurare federală, pe model german. Va avea un guvern, un ministru de Finanţe şi un buget comun, iar euro va fi o monedă care va avea, în sfârşit, un stat şi o Constituţie. România, odată intrată în hora cadourilor şi a împrumuturilor garantate, nu mai poate evita acest traseu federal. Acesta pare a fi, de altfel, marele secret al lui Klaus Iohannis. Opţiunea confederală pe model elveţian, o Europă a naţiunilor, cum şi-a dorit francezul Charles de Gaulle, se arată azi abandonată. Între de Gaulle şi Konrad Adenauer, a câştigat în ultimii ani Adenauer.
Temporar, conducerea UE pare să fie trecută la „frugali”, în frunte cu Olanda, Suedia şi Austria, în dauna cuplului franco-german, dominant până acum. Protestanţii din nordul Europei preiau controlul în dauna catolicilor din sudul Europei şi a ortodocşilor dinspre est. Pentru că sunt mai dotaţi pentru finanţe şi afaceri, poate şi mai riguroşi. Ţările din Europa Centrală şi de Est, Grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia), ţări preponderent catolice totuşi, pot şi ele creşte în materie de luarea deciziilor în anii următori. Pentru că sunt unite.
În vreme ce dolarul american riscă serios să se prăbuşească din cauza crizelor politice şi, în final, economice care lovesc SUA, ca şi din cauza deciziilor hazardate ale FED de a da drumul nelimitat la tiparniţă, euro îi poate lua locul treptat în schimburile internaţionale, alături de yuan-ul chinez. Planul european de relansare economică poate părea prea mic, insuficient, mai ales în comparaţie cu planul lui Donald Trump şi al FED-ului. De fapt, planul european e doar serios, echilibrat şi auster, cum sunt, în general, în afaceri nordicii europeni. În anii următori, dolarul american va fi atacat şi dinspre China, şi dinspre UE, şi aproape sigur va sfârşi prin a pierde „exorbitantul privilegiu”, acela de monedă de schimb mondială.