Înainte de toate, fac precizarea că acest interviu, realizat pentru cartea pe care aș fi vrut s-o tipăresc la aniversarea a 60 de ani de către Șerban Foarță, se află la prima sa publicare. Mă simt și nu mă simt vinovat de întârzierea cu care îl dezvălui cititorilor. Tipărindu-i o sumă de cărți lui Șerban, aproape că niciodată nu a existat un interval mai lung de timp între două apariții ale sale la Editura Vinea. Și apoi, la preconizatul volum am tot adăugat alte și alte dialoguri ori materiale care îl îmbogățeau an după an.
Îmi e încă atât de prezentă în memorie descinderea de atunci la Jimbolia. Nu cred că exagerez dacă spun că Petre Stoica era adorat ca un zeu de comunitatea de aici. Poetul și Poezia cred că se bucurau de respect și prețuire cum nicăieri în România. Și apoi așezarea întreagă, casa în care locuia el, cu grădina și salcâmii săi, îmi păreau ca desprinse din rai.
Ținuta lui Petre, de prinț nordic, înalt și puternic, apoi, impunea. Privirea îi era foarte ageră, replicile, cuțite ascuțite, le azvârlea fără odihnă. Era atât de viu! Iar tandrețea lui, de pildă, când amintea de Nichita Stănescu, se așeza ca o rouă magică peste cuvintele rostite.
Încă îmi amintesc cerga aspră cu care m-am învelit în puținele ore de somn. Mi-a fost, apoi, atât de limpede cât de drag îi fusese dintotdeauna și încă îi era Șerban Foarță. Discuția despre el, la care l-am invitat, a fost acceptată din prima clipă. Cu încântare. Și dialogul ce a urmat a fost în întregime nu numai un binemeritat prilej de aducere aminte și de bucurie. Petre l-a transformat, cu inima largă, într-o sărbătoare veritabilă.
Nicolae Tzone
*
Maestrul încă nu s-a dezmeticit bine, după o noapte țesută cu foarte multe cuvinte albe. Mi-a vorbit fără hodină, între alții, despre Nichita. Mărturii vrăjite, dominate de candoare, dar și pătrunse de săgeți țintite fără greș. Și orele s-au îmbrățișat, la bună și generoasă vedere, unele cu altele, în seara infinită. Unu noaptea cu două, trei cu patru, și era aproape să-l tragem în țeapă și pe simpaticul cinci. Așa că somnul a fost scurt și cu țepușele din povestea cea cu merele de aur. Și trezirea a fost cu ceai tare. Pentru Petre a urmat, într-un ritual respectat zi de zi, o foarte aromată ceașcă plină ochi cu un lichid negru-maroniu, aburind — am numit delicioasa cafea. Altminteri dezmeticirea risca să dureze prea mult. Mai ales dacă te așezi într-un scaun de pânză țintuit pe obrazul de iarbă senzațională al celei nai frumoase grădini din Jimbolia. O grădină pictată cu flori de toate culorile și păzită de un pâlc mândru de salcâmi cu frunzele zbârlite de adierea curioasă a vântului. Și casetofonul, ca un mic monstru, inofensiv însă, a început să-și rostogolească, parcă în joacă, rotițele complicate.
Nicolae Tzone: Petre, când l-ai cunoscut pe Șerban?
Petre Stoica: Pe când era un copil frumos, un adolescent și bea numai apă minerală.
TZ.: Ei, chiar așa!? Și bea multă apă minerală?
S.: Nu prea multă. Dacă adăugai, însă, vin, bea foarte multă.
TZ.: Cum v-ați cunoscut? Unde? La Timișoara? La București?
S.: L-am cunoscut mulțumită lui Anghel Dumbrăveanu, la Timișoara, dacă nu mă înșel. Ne-am simpatizat cât ai zice pește. Șerban scrisese o cronică frumoasă despre o carte a mea. M-am interesat de autor, Anghel mi-a spus că mi-l prezintă cât mai curând posibil. Ne-am întâlnit la o masă așternută cu pahare de coniac Milcov. După aceea, venind el în Capitală, într-o zi l-am cărat cu mine la Editura Minerva, unde l-am tras în biroul directorului. În urma recomandării mele, bosul editurii i-a dat să prefațeze un Anton Pann, în două volume. Opurile urmau să apară, și au și apărut, în „Biblioteca pentru toți”. Prefața lui Șerban constituie o reușită în planul istoriei literare.
TZ.: Director era…
S.: Era Ion Bănuță, poet micuț, dar om drăguț. În vremea aceea Șerban s-a înșurubat în București. Prin șarmul lui extraordinar a izbutit să cucerească ciopor de lume. Se împrietenise cu Dimov, cu Mazilescu, cu Turcea, între alții. La Casa Scriitorilor, la „Maison”, în jurul lui se adunau cu toții, ca muștele la miere.
TZ.: La ce carte a ta a scris cronica pe care ai amintit-o?
S.: Mi se pare că la „Miracole”. Da, sigur, la „Miracole”. A locuit și la mine niscaiva timp. În momentele de trezie vorbeam multe și mărunte despre literatură. Deliciul nostru era bârfa. Îmi amintesc că am discutat destule legate de opera lui Bacovia, ajungând la concluzia că nefericitul poet este deplin modern prin „Stanțe burgheze”. Bănuiesc că azi Șerban este de altă părere.
TZ.: Și unde a stat la tine?
S.: În Balta Albă, acolo aveam locuința. De obicei veneam acasă noaptea târziu, pentru că asta era meseria noastră pe atuncea: să venim noaptea târziu acasă. Apoi am poposit eu, în mai multe rânduri, în Cetatea de pe Bega. Șerban și Mia m-au primit întotdeauna extrem de călduros în mijlocul lor. Toate reîntâlnirile începeau și se sfârșeau cu petreceri din astea cu apă minerală. Bineînțeles că agapele curative durau până în zorii zilei. În 1967 am fost la mare împreună.
TZ.: Unde anume?
S.: La Mamaia-Sat. Locul avea parte de un primitivism minunat. Îl frecventa puțină lume: eu, cu scumpul meu prieten Modest Morariu, familia Suchianu, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, Miron Radu Paraschivescu. Acesta din urmă, furându-i-se pantalonii, a șters-o înfuriat, fără a mai reveni. Din păcate, colțul ăsta de paradis a dispărut odată cu o porcărie de restaurant, „Hanul piraților”, kitsch în toată regula.
TZ.: Cine a mai fost cu voi?
S.: O droaie, unul și unul. Eu am fost bulibașa, în sensul că mă ocupam de bunul mers al lucrurilor. Organizam cumpăratul roșiilor, al ardeilor, al pepenilor, al peștilor de proveniență ilegală…
TZ.: … și al apei minerale…
S.: Al apei minerale, desigur, și încă din belșug. Se aflau acolo Șerban cu Mia, viitorul profesor universitar Peyfuss cu soția și drăgălașul lor plod, Tino, dr. Otto Breicha cu soția (ambele familii descinse direct din Viena), Ileana și fiul meu, Radu, nelipsitul Modest Morariu, cu iubita, regretatul pictor Ion (Alin) Gheorghiu cu logodnica și, solo, Mircea Tomuș. Realizezi ce nebunie, ce înghesuială era la mesele zilei! În arhiva mea păstrez câteva fotografii „trase” atunci.
TZ.: Șederea lui Șerban la București a fost de scurtă durată?
S.: Mi se pare că odată a stat câteva luni, cert este că descindea des în Capitală, legase amiciții, în plus începuse să devină o persoană cunoscută. L-am iubit foarte mult — îl iubesc și acuma —, dar atunci îl iubeam parcă mai mult. M-am certat din pricina lui cu Ivasiuc, care l-a jignit absolut gratuit. L-am apostrofat dur pe „Tânărul Marx”. Am considerat că era de datoria mea să-i apăr onoarea lui Șerban.
TZ.: În ce a constat acel conflict?
S.: Prietenului Șerban i-a trântit direct în față o porcărie greu digerabilă. Asta s-a întâmplat în Restaurantul „Pescarul,” de pe Magheru, unde Șerban intrase să bea nițică apă minerală. Pe Șerban îl copleșise tristețea. Coincidența a vrut ca, la câteva minute după ce am ascultat tărășenia, să intre Ivasiuc în restaurantul Casei Scriitorilor, unde ajunsesem între timp, afișându-și aroganța de proaspăt hirotonosit clasic în viață al literaturii române. Pișcat de numeroase pahare de apă minerală, l-am luat tare…
TZ.: Dar de ce s-a legat de Șerban?
S.: Probabil că l-a ros gelozia. Foarță, repet, polariza atenția tuturor. Printre cei care îl iubeau aparte pe Șerban mă văd nevoit să-i amintesc pe marele bărbat Carandino și pe Tașcu Gheorghiu, zis Șuli.
TZ.: L-ai întâlnit împreună cu Dimov, cu Mazilescu?
S.: Cu Mazilescu, frecvent, stăteam la aceeași masă în restaurantul scriitorimii. Dimov frecventa localuri discrete, ca bunăoară barul „Lido”. Șerban poposea la Dimov acasă, n-am avut prilejul să cunosc atmosfera de acolo.
TZ.: Șerban Foarță și Virgil Mazilescu, cum arătau împreună?
S.: Ca două rime, e drept, rime cam imperfecte, dacă țin seama de faptul că la capitolul umor Virgil părea cam repetent, pe când Șerban… Fără umor nu există Șerban Foarță.
TZ.: Îmi povesteai aseară despre un episod timișorean al lui Nichita. Ați fost la Șerban, povestește-mi despre asta.
S.: Este o poveste care cere spațiu larg de timp. Lucrurile stau așa. Trebuia să plecăm în Iugoslavia și, în ajunul evenimentului, Foarță ne-a invitat la el. S-a întins o masă ca în Schlarafenland. Ne-am simțit ca-n sânul lui Avram. Mai erau cu noi Anghel Dumbrăveanu și soția. Știu că, plecând de acolo, pe bulevardul pustiu, am executat roata, dându-mă mereu și mereu peste cap. Nichita s-a speriat îngrozitor, credea că-mi rup șira spinării. Țipa: „Piotr, Piotr, oprește-te, oprește-te!” Bineînțeles că am pierdut trenul, că n-am ajuns, așa cum planificaserăm, la Belgrad. A doua zi, seara, socrul lui Șerban, medic renumit, ne-a purtat la superba lui vilă, înconjurată de vegetație luxuriantă. Doamne, ce de apă minerală am băgat în noi! Și ce apă minerală! Și am pierdut din nou trenul pe care, totuși, l-am prins la graniță mulțumită unei mașini conduse de șeful circulației pe Timiș. La întoarcere, mai mult morți decât vii, Foarță a insistat să reluăm petrecerea. Ne-a urmat până la gară, convins că i-am da ascultare. Cum să-i fi dat ascultare? Apa minerală ne transformase în zgârci tremurător. În fine, nu pot relata în cuvinte un mic roman petrecut atunci.
Măi, am auzit o chestie grozavă, cică Foarță împlinește șaizeci de ani. Adevărat?
TZ.: Nu este adevărat că „împlinește șaizeci de ani”. Este adevărat că a împlinit șaizeci de ani luna trecută, pe 8 iulie.
S.: Greu de crezut, dar hai să bem și noi în cinstea lui un pahar de…
TZ.: Un pahar de apă minerală….
S.: Nu, de vin… Un vin bun, sec, de Murfatlar. Un vin scump…
TZ.: Noroc!
S.: Noroc!
N .TZ.: Șerbane, ne vezi, ne auzi?
S.: Domnule, la tot felul de chestii rarisime, de „nebunii”, Foarță e genial. Este un geniu al improvizațiilor verbale super-subtile.
TZ.: Îți place poezia lui?
S.: Nu este genul meu de poezie, îl citesc însă cu desfătare. Nu îi găsesc echivalent în literatura noastră. În familia poeziei europene, l-aș situa în apropierea unor Morgenstern și Ringelnatz, niște nemți cu umor debordant. Foarță este un inventiv făcând din limbă imposibilul posibil. Din păcate așa ceva nu poate fi tradus.
TZ.: Senzațional, nu? El, care este un formidabil traducător, nu poate fi tradus…
S.: N-ar fi exclus să-i placă ipostaza asta….
TZ.: Crezi?
S.: Intuiesc. Și mai e un lucru interesant…
TZ.: Care anume?
S.: De dragul unei glume, al unui calambur, este în stare să-și pună cariera la bătaie. Iau ca exemplu un episod care l-a costat pe bietul nostru prieten. Revista băcăoană „Ateneu” publicase un chestionar conținând o serie de întrebări, printre care figura și una: „Care este cea mai proastă carte a anului?”. Ion Dodu Bălan, pe atunci ministru-adjunct sau ceva pe acolo, la Consiliul Culturii, publicase în acel an două cărți. Și ce-mi răspunde Șerban? Că îi este greu să decidă între cartea cutare de I. D. Bălan, și cartea cutare de I. D. Șerban. Lumea scriitoricească a râs copios, se citea totul în acea perioadă, aveam doar reviste puține. Răzbunarea nu a întârziat… Franyó Zoltań obținând Premiul Herder, l-a propus, conform statutului, bursier la Viena pe Șerban Foarță. Cel vizat de anchetă, având mare putere decizională, a dres și a făcut pe dracul în patru ca beneficiarul să rămână văduvit de acest drept. Geaba l-au așteptat austriecii pe Șerban, locul lui a rămas gol. Și iar ne-am făcut de căcat, conform datinei.
TZ.: Dar în localitatea unde ne aflăm acum și vorbim despre el, la Jimbolia vreau să spun, Șerban a ajuns?
S.: Cum să nu. L-am invitat la Simpozionul Trakl, și a venit. A fost tare cuminte, aș zice sobru, în prima parte a lucrărilor intervențiile sale vădindu-se strălucitoare. După-amiază, s-a dezlănțuit, avându-l obiect de distracție pe fotograful Brice, franțuzul Brice, franțuzul luat, mai apoi, ostatic de ceceni și. după eliberare, distrus psihic, punându-și capăt zilelor. Episodul a pornit în momentul în care Brice îl tot chinuia cu aparatul de imortalizat. Pe seama numelui Brice, Șerban, preț de zece minute, a ținut-o numai în jocuri de cuvinte, prăpădindu-ne de râs.
TZ.: Știu că și el îl iubește mult pe Ionathan X. Uranus sau, cum e cunoscut în zonă, părintele Avramescu. O fi venit să-l vadă?
S.: Presupun că da. În acei ani eu hălăduiam pe alte meridiane. Localnicii îl pomenesc pe părintele Mihail Avramescu, fără excepție, cu venerație. În privința acestui om de inteligență și bunătate memorabile, dacă vrei să afli fapte concrete, chestionează-l pe Marcel Tolcea, jimbolean care l-a cunoscut îndeaproape. Hai să încheiem, nu vezi că soarele s-a ridicat sus de tot?
*
A fost, la Jimbolia, frumos și memorabil, precum în filmele de artă. Cu un Petre Stoica bărbos și frumos, pe post de Mesia cultural, devenit nu numai extrem de înțelept, dar și dezaprobatoriu, în ultimele anotimpuri, invitațiilor la degustarea halbelor de vodcă. Casa în care stă este deja un minunat muzeu doldora de rarități, iar în ceea ce privește grădina cuprinzătoare de sub geana ei, pot să depun mărturie, o dată în plus, că este un veritabil paradis al florilor și al culorilor. Liniștea, de livadă răsfățată de Dumnezeu, este ușor de auzit și de învățat pe dinafară. Și, lucru desfătător și, cu siguranță, miraculos, poetul scrie despre (și iubește) frumusețea lumii cu ochii și cu sufletul adolescentului de altădată, când se poticnea cu grație în pragul de sus al vârstei de 16–17 ani. În ceea ce privește cartea sa ultimă: „Vizita maestrului de vânătoare”, pe care i-am lansat-o cu o zi înainte, pe 9 august, pot spune că nu numai autorul a fost la înălțime, ci toată suflarea Jimboliei, în frunte cu un primar viteaz și foarte deștept, pre numele lui Kaba Gábor. În rest, m-am fotografiat cu Petre călare pe călușei de lemn, precum pruncii beți de joc, și, de asemenea, într-una din năzdrăvanele trăsuri care, din când în când, pisează mărunt sub roți drumurile aliniate cu echerul ale unei localități unde nu o singură clipă ești tentat să mărturisești că ai vrea să te muți pentru totdeauna.
Jimbolia, 10 august, 2002
*
Note:
Ajuns la București, atunci, în vara lui 2002, am copiat dialogul cât am putut de repede, l-am paginat pe computer, adăugându-i o prezentare și o încheiere de efect, și i-am trimis lui Petre la Jimbolia, cu poșta, o copie. Mi-a înapoiat interviul după ce l-a bătut la mașină, păstrând numai prima și ultima pagină din materialul primit de mine. Astfel că, după aceste două file amintite, pot reface acum cele câteva propoziții ale mele scrise deasupra titlului interviului cu pixul albastru:
„Dragă Petre,/ îți trimit mai întâi interviul, pentru a mi-l trimite înapoi; scrisorile și cărțile și fotografiile, peste două zile. Mi-a trebuit timp pentru transcriere./ Te îmbrățișez,/ Nicolae Tzone”.
Iată și rândurile de răspuns, cu cerneală roșie:
„Dragă Nicolae/ Cred că interiorul merge. Unde crezi că este necesar, pune pix-ul în funcțiune. Sună-mă urgentisim. Pe factura bibliotecii s-a ivit o încurcătură ce se cere îndreptată./ Te îmbrățișez,/ Petre”.
Biblioteca din Jimbolia ne cumpărase mai multe volume cu ocazia lansării din ziua precedentă realizării convorbirii. Firește, un simplu telefon a fost de ajuns pentru a îndrepta „încurcăturile” semnalate.
„Scrisorile și cărțile și fotografiile” la care mă refer în rândurile mele mi le trimisese la rugămintea mea și începusem să le transcriu, să le xeroxez, să le copiez, dar, pentru a grăbi lucrurile, am trimis, cum am precizat, mai întâi interviul să fie văzut și corectat. Era vorba de un număr de 8 scrisori și telegrame primite de-a lungul anilor de la Șerban Foarță (le vom reproduce în numărul viitor al „Banatului Azi”!), de câteva volume de versuri pe care nu le aveam și de două fotografii, de la Jimbolia, respectiv de la Mamaia-Sat, pe care, de altfel le reproducem alături.
Pe spatele primei, avem următorul text al lui Petre: „Șerban Foarță la Simpozionul Georg Trakl, organizat de «Fundația culturală româno-germană Petre Stoica» din Jimbolia (decembrie 1985)/ Ceilalți participanți (de la stânga la dreapta): Viorel Marineasa, Denisa Comănescu, Daniel Vighi, Dan Cristea (ținându-se cu mâinile de cap), Nicolae Prelipceanu, Petre Stoica, Corneliu Nistor, Wolfgang Schaller (lector DAAD, Berlin) și Laurențiu Ulici”.
Iată și ceea ce este notat pe cea de-a doua: „Încheierea sejurului la mare. Mamaia-Sat, 1967. În așteptarea căruței care să ducă «sezoniștii» la Constanța./ De la stânga la dreapta: Mia Foarță, Ileana Stoica, Max Demeter-Peyfuss (student austriac, viitor scriitor, traducător și ilustru profesor la Universitatea din Viena), Dr. Otto Breicha (critic de artă, eseist, fotograf și editor de literatură de avangardă), Sylvia Peyfuss (în brațe cu Tino), Petre Stoica, Șerban Foarță («la început de drum»), soția lui Otto Breicha (cu băiețelul în brațe), două fetițe ale gazdei (Aliman) și Radu Stoica, viitorul tată al lui Matei Stoica (în prezent studentul lui Șerban Foarță)”.
Nicolae Tzone
