Volumul Petre Stoica, 91 de aniversuri, alcătuit de Marcel Tolcea, ar fi trebuit să apară în 2022, când Petre Stoica ar fi împlinit 91 de ani. „Câteva rânduri lămuritoare la o nouă antologie” scrie Marcel Tolcea în prefaţa volumului: „În dreptul numelui Petre Stoica banalitatea unei fişe de dicţionar literar probabil că nu ar trece de enumerarea unor aniversări culturale. Poet (peste 40 de volume), traducător, publicist, colecţionar de presă, bibliofil, creator de instituţii. Şi ar mai oferi un amănunt la fel de important mai ales pentru amatorii insaţiabili de recorduri, mai mult sau mai puţin memorabile: Petre Stoica este scriitorul cu cea mai mare longevitate literară. Sigur, asta se poate deduce şi în clipa în care aflăm că a fost unul dintre întemeietorii Generaţiei ’60, alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, nume care, cu excepţia lui Nichita, aproape că pâlpâie pentru publicul iubitor de literatură”.

Da, e momentul să scriem despre numele care abia „mai pâlpâie” din literatura română. Au murit… recent scriitori foarte importanţi ai „Generaţiei ’60”, autori de opere fundamentale, scriitori cu un anume rol în societatea românească. A existat la Televiziunea Română vreo emisiune despre Eugen Simion, preşedinte mulţi ani al Academiei, despre D.R. Popescu, director al Editurii Academiei? Autori de opere care definesc scrisul românesc? A scris vreun cotidian despre ei?

Antologia lui Marcel Tolcea mi se pare excepţională fiindcă reţine poemele pe care Petre Stoica le dedică lui Anghel Dumbrăveanu, Victor Felea, George Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Adam Puslojić, dar şi lui Virgil Mazilescu, lui Daniel Turcea şi lui Marcel Tolcea. Primii au fost din celebra Generaţie ’60. Următorii exprimă „partitura eroică” a Literaturii. Iar Marcel Tolcea exprimă, cum puţini, Geografia literară a poetului. Ţinutul în care s-a retras, pentru totdeauna, poetul Petre Stoica. „Aniversurile” selectate de Marcel Tolcea recompun o biografie. Am recompus-o şi eu într-o carte din care aş selecta aceste rânduri despre Poet:

„Un lirism afectuos şi ironic, elegiac şi totuşi vital, de o remarcabilă robusteţe, în ciuda sarcasmelor şi a declaraţiilor dezbătute, un lirism al realităţilor umile, banale, cărora le oferă o încărcătură persistentă, caracterizează prezenţa bine constituită a lui Petre Stoica în poezia ultimului deceniu: cele mai substanţiale volume ale sale, Melancolii inocente, Orologiul, O casetă cu şerpi, Trecătorul de demult, i-au definit un spaţiu, o ambianţă, un confort. Apelul nedezminţit la elementele unui univers imediat semnalează prezenţa ocrotitoare şi bunele oficii ale unui amfitrion cordial”, scrie Lucian Raicu în cronica pe care o consacră, în 1977, volumului O nuntă de cenuşă.

În anii şaptezeci volumele apar unul după altul, cu o frecvenţă ce exclude surpriza. Poetul şi-a găsit ritmul de respiraţie, tonul, tehnica. Traduce, face antologii, comite cărţi în care reia teme, personaje, obsesii din volumele anterioare. Îşi dezvoltă, fără rigoarea geometrică a lui Vasko Popa (cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere: primul, al reabilitării „obiectelor” perimate), temele. Îşi slujeşte, cu subliniată temperanţă, discursul ironic, autoironic, claunesc. Îşi joacă spectacolul, uneori subversiv. Un poem închinat lui Jan Palach, cel care şi-a dat foc la Praga în 1968, creează emoţii în mediile literare. Tot în 1968, un şir de texte aluzive se racordează (ar putea fi racordate) la o temă dragă poeziei „din Răsărit”: aceea a urâtului în expansiune.

Volumele care urmează Arheologiei blânde reabilitează idilicul, pastoralul. Alecsandri, Pillat, dar şi Adrian Maniu îşi găsesc ecou într-o actualitate în care imaginile rurale nu au devenit indezirabile. Am putea spune, odată cu Joseph Roth, că ele aparţin unei patrii mai mari — unui univers mai coerent, aparţinînd înaltei ordini. Am putea spune că ele aparţin unei noi sensibilităţi — că ele pun în valoare unui alt fel de a simţi lumea. Nichita Stănescu, poetul care domina cu autoritate deceniul al şaptelea, evoca o stare regală, ceremonii în care poetul trăia regimul ascensional al pricipelui. Era preotul care împlinea un act sacru. Pentru Petre Stoica, poetul, se dedică, el este artefactul — este meseriaşul care împlineşte un act. Nimic nu anunţă vreo prezenţă regală în acest peisaj:

„Totul se desfăşoară normal în viaţa căpiţelor cu fân/ totul se desfăşoară normal pe suprafaţa râului/ totul se desfăşoară normal în relaţiile oilor care pasc în depărtare// în ciuda faptului că negura/ provocă o anumită dezordine” Dar nimic nu are o violenţă… imprevizibilă în această etapă a scrisului său. Ironiile sunt benigne, dejavăzutul nu e aşezat sub anatemă. Poetul îşi respectă confortul, care e al unui clasic.

„Ştiu că spaţiul meu lăuntric e făcut pentru experienţe mai dure/ mie însă îmi place să privesc/ cum norul atinge cu genele sale mereu umezite/ copacii casele mormintele şi urmele de argint ale oilor seara”

Parcă am fi lângă Petru Creţia, ai cărui Nori au definit un stil al clasicităţii.

Copleşit de glorie (1980) apare în momentul în care optzeciştii intră zgomotos în arenă. Ar putea fi între părinţii lor. Şi-ar putea revendica întâietăţi în poezia postmodernă românească. Nu va participa la euforiile momentului. Îşi realizează autoportretele „clauneşti” cu aceeaşi detaşare cu care o făcuse în primele sale volume:

„Sunt de statură potrivită port barbă/ şi am o concepţie despre viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/ şi îmi place să vă pun sub nas/ adevăruri pline de praf de strănutat”.

Dubla natură a poetului „de la 1960” trebuie descoperită în toate cărţile lui Petre Stoica. Pe de o parte, configurează imaginile regale ale unei existenţe de excepţie, ca ales al unei sensibilităţi aparte, şi — mai mult — ale unui rege despotic, pe de alta, ce-şi trăieşte cu încântare condiţia de claun. E un candidat la exil.

Regele şi clanul sunt, pe cărţile de tarot, împreună: al doilea exprimă „realitatea răsturnată” — intimă — a celui dintâi. În fiecare autoportret, claunul joacă spectacolul atotputerniciei, al regalităţii sale:

„Această primăvară mă găseşte/ Împovărat de glorie şi preocupat de gândul/ că trebuie să-mi schimb roata de la bicicletă// Mă simt mai bine aici sunt înconjurat/ de stima factorului poştal de stima unei cititoare/ pe care am întâlnit-o la magazinul sătesc// insectele au ieşit din bezna lor milenară/ pruncii sunt gata să înflorească/ în septembrie distilez rachiuri subtile o băutură/ pentru zile falnice pentru clipa/ când voi primi titlul de doctor honoris causa/…” (Jurnal)

Un JURNAL sunt şi poemele din Antologia lui Marcel Tolcea.