Este evident pentru noi toți că nu parcurgem cea mai fastă perioadă din istoria Uniunii Europene. Tendințele național-suveraniste care au devenit destul de vizibile în țări precum Ungaria, Polonia și, mai nou, Italia dau fiori Bruxelles-ului, oricât de liniștitoare sau de amenințătoare ar fi mesajele venite dinspre birocrații subordonați Ursulei von der Leyen. Tocmai această pendulare între tonul calm și cel foarte nervos este cea mai convingătoare dovadă a faptului că guvernanții Uniunii Europene înțeleg că nu mai e de glumit și că, în această frământată perioadă, „se joacă” viitorul blocului comunitar. În acest context nu foarte liniștitor, o serie întreagă de ideologi ai viitorului Uniunii încearcă să identifice soluțiile la care ar trebui să recurgă această formidabilă construcție supra-statală, nu numai pentru a rezista, ci și pentru a face față cu succes lumii viitoare pe care — trebuie să o recunoaștem — cei mai mulți dintre noi nu o înțelegem sau o pricepem numai în foarte mică măsură.

În anul 2005, într-un număr special al revistei „Sfera politicii”, era publicat, sub semnătura dnei Mădălina-Virginia Antonescu, un articol intitulat „Uniunea Europeană: un Imperiu Modern?”. În cuprinsul acestui articol, la un moment dat, autoarea nota următoarele: „Cea mai complexă, flexibilă și dinamică structură imperială (pe care toți o consideră un model de succes al transferării suveranității pe cale liber-consimțită, neviolentă de la state la Uniune), pe care nimeni nu își permite să o considere «degenerată formă imperială» fără a fi învinuit de ideologisme decrepite, de cădere în neo-marxism sau de o obsesie specifică a periferiilor de a învinovăți pentru orice nereușită centrul imperial, este UE”. Majoritatea covârșitoare a istoricilor, politologilor, sociologilor sau filosofilor ne va spune că asimilarea Uniunii Europene cu un imperiu, adică cu „o structură compromisă, veche, fără corespondent în epoca globalizării, ar fi socotită ca hazardată pentru tradiționaliști, pentru cei ce cred că imperiile și-au trăit traiul, că au dispărut definitiv de pe scena istoriei, făcând loc structurilor pașnice, democratice și umanitare” (M.V.A.). Numai că ceea ce această majoritate nu reușește să observe este că:

(i) după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, la nivelul societății internaționale, s-a putut observa o creștere a „interdependențelor dintre națiuni” și „la universalizarea acestor interdependențe” (M.V.A.), context în care au apărut și, mai apoi, au proliferat o serie întreagă de organizații internaționale, în rândul cărora și-au găsit locul și inițialele Comunități Europene, iar, ulterior, ca succesoare a lor, Uniunea Europeană;

(ii) a asimila Uniunea Europeană „cu un imperiu modern nu este nici inutil, nici hazardat”, în condițiile în care această Uniune „nu este decât o altă expresie istorică, încă nedefinitivată, a imperiului, indiferent sub ce denumire preferăm să îl ascundem” (M.V.A.).

Plecând de la cele câteva idei mai sus enunțate, supun atenției cititorilor noștri o cu totul altă problemă: În contextul foarte dificil pe care îl parcurge, este astăzi nevoită Uniunea Europeană să-și asume o statalitate supra-națională, (re)construindu-se în forma unui imperiu constituționalizat, înzestrat cu instrumente juridice de conservare și, la nevoie, de recuperare a unei ordini juridice supra-statale, în care un „centru” este îndreptățit să conducă și să ordone „periferiilor”? Reacția imediată la această întrebare ar trebui să fie una ostilă, de punere sub semnul îndoielii a legitimității însăși și chiar a moralității ideii pe care întrebarea o încorporează. În fond și la urma urmei, în accepțiune clasică sau tradițională, „imperiul” nu are nimic democratic în el și evocă ideea de regim politic autoritar, incompatibil cu ideea de democrație de inspirație liberală. Este suficient să ne gândim la Imperiul Roman, cel care s-a născut și s-a instalat pe ruinele vechii Republici, a cărei dispariție a fost atât de mult regretată de marele Cicero, juristul absolut pentru care Dreptul și drepturile nu puteau fi conservate și nici apărate decât de instituțiile republicane. Dacă reușim însă să trecem peste șocul inițial pe care ar putea să ni-l provoace întrebarea mai sus formulată, sine ira et ratio, vom putea destul de lesne observa că ideea imperială și viitorul Uniunii Europene nu sunt două idei absolut de neconciliat. Noi toți știm că cerința unanimității — pe care tratatele constitutive și funcționale ale Uniunii o pretind în materia deciziei politice luate la nivelul Consiliului European — paralizează uneori funcționarea Uniunii și îngreunează nașterea unei hotărâri colective și că, din rațiuni de eficiență, această cerință ar trebui înlocuită cu cea a majorității. Admitem că un răspuns afirmativ la întrebarea mai sus reprodusă ar putea genera riscul unui deficit democratic în cadrul sistemului instituțional și de decizie al Uniunii Europene (subiect, de altfel, foarte discutat în literatura juridică și politologică). Numai că acest risc ar fi limitat sau chiar înlăturat printr-o Constituție europeană inteligent și convingător scrisă, sub condiția acceptării ei de către toate statele membre (multe dintre ele de-a dreptul dușmănoase la ideea unei constituții unice europene). Dar, odată depășită această etapă — a neîncrederii în ideea europeană „aprofundată”, a rezervelor și a suspiciunilor de tot felul —, cel mai probabil ne-am bucura de o Uniune Europeană mult mai puternică decât este cea de astăzi, mai eficientă și mai competitivă, capabilă să intre mai bine pregătită în „jungla” lumii multi-polare pe cale să se nască.