În orice direcție ai privi, de peste tot îți surâde sărăcia. Unii dintre dumneavoastră se vor repezi să mă critice pentru această abruptă constatare, grăbindu-se să-mi atragă atenția asupra imaginii de astăzi a României și a societății românești. Cu un produs intern brut spectaculos crescut, mai ales în ultimele două decenii, cu venituri nominale tot mai mari, cu aparenta abundență de prin mall-urile din marile orașe, cu puzderia de vacanțe și city break-uri pe care ne-am tot înghesuit să le facem de o bună bucată de vreme, totul pare a fi decorul unui miraj existențial de neimaginat cu 20–25 de ani în urmă. Dar această bunăstare este mai degrabă decorativă, decât substanțială. În cazul celor mai mulți dintre români, lichiditățile — adică tocmai etalonul adevăratei bogății — lipsesc sau sunt de mici dimensiuni. Iar această stare a lucrurilor este specifică pauperității instalate sau pauperizării insidioase. Știu o puzderie de proprietari ai unor case de mari sau foarte mari dimensiuni, care, în prezent, abia reușesc să-și plătească utilitățile aferente locuirii (îndeosebi gazele naturale și energia electrică). După cum îmi sunt la fel de familiari cei care conduc bolizi foarte scumpi, în care însă „pun” combustibil de 100–150 de lei la fiecare alimentare, cât să nu ajungă în „pana prostului”.
Ce se întâmplă, de fapt, în ultima vreme? Explicațiile nu sunt neapărat dificile. Noi toți simțim că inflația ne topește veniturile, că forța noastră integrată de cumpărare, reprezentată de totalitatea sumelor nete sau efective, lunar încasate, se anemiază de la un trimestru la altul, ba chiar mai des. Prețul tot mai ridicat al utilităților și al hranei, la care se adaugă nivelul tot mai înalt al impozitelor și al taxelor (îndeosebi pe muncă, proprietate și consum) îl fac pe lucrătorul din capitalismul zilelor noastre cea dintâi victimă a acestui sistem. În ultimii ani, analiștii de pe la noi ne-au tot spus că un sistem capitalist veritabil nu se poate însoți decât cu un guvernământ democratic, reprezentativ și pluralist. Viața a dovedit contrariul. Capitalismul „merge” foarte bine și la braț cu „totalitarismul comunist”, cu regimurile hibride ori cu democrațiile administrate. Mai toți iliberalii acestei lumi (fie ei ruși, americani, chinezi, maghiari, coreeni, iranieni sau de ce naționalitate vreți dumneavoastră) au înțeles că nici nu contează dacă, în țările lor, regimul economic este, după caz, capitalist, socialist sau metisat. Important este „să te iubească poporul”, să identifici un dușman împotriva căruia trebuie și merită să lupți și să umpli suficiente frigidere, cât să-i mulțumești ori măcar să-i vrăjești pe cei mai mulți. Realitatea este că săracii ori cei în curs de însărăcire sunt tot mulți, atât în Apusul, cât și în Răsăritul politico-geografic al acestei lumi. Iar numărul lor crește necontenit.
De ce avem tot mai mulți săraci? Pentru că, astăzi, întreaga lume nu este nimic altceva decât un câmp de luptă. Admit că motivele determinante ale confruntării globale sunt, desigur, resursele. Dar există și un substrat ideologic al acestei confruntări. Izolaționismul sau protecționismul (de inspirație americană) se opune globalismului sau integraționismului economic (de sorginte europeană). Unii vor să-și protejeze propria economie; alții urmăresc să transforme întregul mapamond într-un imens și unic hipermarket. Victimele sigure ale acestor lupte sunt lucrătorii din toate sistemele politice și economice de pe acest Pământ. Veniturile reale ale acestor lucrători, dar și cele ale micilor întreprinzători scad încet, dar sigur. Acumulările se fac în conturile marilor corporații, care au înțeles că asocierea cu decidenții politici, eventual cointeresarea acestora din urmă, reprezintă prima și, probabil, cea mai importantă decizie de management cu adevărat inteligentă. Pentru că este de așteptat ca o corporație care obține bunăvoința decidentului politic să fie lăsată să ajungă foarte repede în postura de a vinde mult și cât mai scump. Uitați-vă la corporațiile de utilități instalate în România și veți înțelege foarte repede ce anume încerc să transmit prin ceea ce am scris mai sus. Secretul pauperizării unei societăți capitaliste rămâne necunoscut doar de către ignoranți, naivi sau rău-voitori. În rest, noi toți ceilalți înțelegem că atunci când, ani și ani la rând, într-o anumită țară — de pildă, România — corporațiile raportează pierderi generate, invariabil, de suspecte externalizări de profituri (prin plata unor servicii de consultanță, cărora nimeni nu le poate măsura nici dimensiunea, nici seriozitatea și, implicit, nici prețul real), iar consumatorii sunt pur și simplu zdrobiți de prețurile bunurilor ori al serviciilor ofertate de aceste corporații, în regim de cvasi-monopol, nu poți vorbi decât despre o deliberată și sistematizată pauperizare a unor întregi segmente sociale. Noul capitalism este, în realitate, un feudalism ce implică o relație de vasalitate între decidentul politic (a se citi „stat”) și marele capital corporatizat. În Apus, pare că rolul suzeranului este jucat de corporație, iar cel al vasalului, de către stat, în timp ce, în Răsărit, lucrurile dau de înțeles că s-ar așeza exact invers. Dar în ambele situații victima — iobagul — este lucrătorul-consumator, dublu condiționat (sau „legat”): (i) el este silit să se angajeze într-o corporație pentru că afacerile mici, „pe cont propriu”, nu mai au nicio șansă în fața tăvălugului fiscal; (ii) el este constrâns să consume numai ceea ce corporația îi oferă, întrucât, realmente, nu are alternativă. Or, perspectivele unei astfel de existențe nu pot fi decât paupere. Lucrătorul-consumator câștigă numai atât cât să consume și consumă în limita a cât câștigă. Iată o relație în care putem vorbi despre orice, dar în niciun caz despre libertate ori despre o veritabilă prosperitate.
