Interviu cu criticul și istoricul literar Alexandru Ruja

Alexandru Ruja (n. 20 iulie 1944, la Pădureni, județul Timiș) este autorul mai multor cărți cu caracter de sinteză despre literatura română, de la Valori lirice actuale (debut, 1979), la Confluențe literare (2020). Inițiatorul și coordonatorul general al lucrării Dicționar al Scriitorilor din Banat, primul dicționar critic, de tip enciclopedic, despre scriitorii din acest spațiu cultural. Autor la Dicționarul general al literaturii române, elaborat sub egida Academiei Române.

Distins cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române și cu Premiul „Perpessicius” pentru ediții critice, acordat de Muzeul Național al Literaturii Române — București.

Robert Șerban: Cât de mult s-a schimbat statutul criticului literar în ultimii 20 de ani? A devenit el o piesă mai importantă în lumea cărții sau relevanța lui a scăzut?

Alexandru Ruja: Fac critică literară de peste jumătate de secol, din anii studenției, când am scris primele comentarii critice în revista Orizont. Am trăit și am trecut prin diverse epoci literare, inclusiv prin perioade când se discuta despre înălțarea și decăderea literaturii, despre importanța ori caducitatea criticii literare, despre rolul criticului în literatură sau despre literatura de rang secund, despre raportul creație literară – critică literară. Pot, cred, să vorbesc și din perspectiva unei experiențe îndelungate în lumea literară, în activitatea de critic literar, care nu este chiar la îndemâna oricui. În esență, statutul criticului literar nu s-a schimbat nici în ultimii 20 de ani, nici în ultimii 10 ani. S-a schimbat, poate, percepția asupra criticului literar și asupra criticii literare. Dar critica literară rămâne o înaltă magistratură. După cum rămâne și rolul ei valorizator, de așezare axiologică, de deschidere și de poziționare a cărților înspre istoria literaturii. Și, apoi, să nu uităm efectul de igienizare al spațiului literar, mai ales în condițiile de astăzi, când apare foarte multă maculatură. Dacă s-a schimbat ceva, este așa-numita critică de întâmpinare. Nu aș spune că s-a schimbat statutul criticului de întâmpinare, ci activitatea acestuia, care s-a diminuat. Sunt puține reviste în care se face consecvent critică de întâmpinare. Au fost perioade când fiecare revistă făcea acest lucru.

R.Ș.: Ce credeți că erodează cel mai puternic notorietatea unui om care face critică literară?

A.R.: Aș face o diferențiere între notorietate și prestigiu. Pentru un critic literar (ca și pentru un scriitor, de altfel), prestigiul este mai valoros decât notorietatea. Prestigiul se câștigă greu, în timp, și se poate pierde ușor. Notorietatea ți-o poate da și o funcție pe care o ocupi (inclusiv în breasla noastră scriitoricească), prestigiul ți-l dă doar activitatea desfășurată, în cazul în discuție, în critica literară. Notorietatea poate fi erodată de timp, de pierderea funcției, de diverse întâmplări aleatorii, prestigiul — nu. Se pot da exemple de critici literari, chiar dintre cei care nu mai sunt, al căror prestigiu s-a păstrat — ne întoarcem, adeseori la ei —, dar a căror notorietate s-a diminuat.

R.Ș.: După ce criterii vă alegeți cărțile pentru lectură? Ce trebuie să aibă o carte ca să scrieți despre ea?

A.R.: Nu există criterii imuabile după care un critic literar își alege cărțile pentru lectură. Ar fi bine să existe, fiindcă atunci te-ai duce exact la cărțile valoroase. Dar nu există… De aceea un critic literar este obligat să citească mult mai multe cărți decât cele despre care scrie. Din multele cărți trecute prin lectură, trierea este făcută după criteriul valorii estetice.

R.Ș.: Care sunt bolile ce scurtează viața unei cărți? Când și de ce moare o carte?

A.R.: O carte, ca rezultat al creației umane, nu moare. Există perioade când scade interesul pentru o creație literară, pentru o carte, dar și perioade când acest interes se intensifică și crește — dar cartea nu moare. Deși apetitul pentru lectură s-a atenuat simțitor în lumea noastră contemporană, a vitezei și a globalizării, nu cred în dispariția cărții ca și creație umană. Au dispărut cumva epopeile homerice, trilogia lui Dante, tragediile lui Shakespeare, poezia lui Eminescu? Dacă vorbim despre carte ca produs tehnic editorial, atunci se poate să fie atinsă de „moarte”. Numai că noile tehnologii metamorfozează cartea, dincolo de cartea de hârtie. Dar nu cred că sensul întrebării s-a referit la acest tip de „moarte”.

R.Ș.: Sunteți unul dintre scriitorii care știe bine literatura Banatului, inclusiv cea de după Revoluție. Care sunt liniile ei de contur, ce o deosebește — dacă acest lucru se întâmplă — de restul literaturii române contemporane?

A.R.: Este literatura din care fac și eu parte. O cunosc direct în desfășurarea ei, am spus, de peste cincizeci de ani. O cunosc din lecturi în partea ei istorică, din interbelic și de dinainte. În activitatea mea de critic literar nu am ocolit opera scriitorilor din proximitatea mea, dimpotrivă, am scris despre cărțile acestor scriitori, atunci când am observat că acestea se susțin prin elemente de valoare estetică. Banatul este un spaţiu cultural cu o configuraţie aparte, care trebuie mereu redescoperit din perspectiva unei noi abordări a literaturii/culturii de aici, atât prin evoluţia şi integrarea acesteia în trendul national, cât şi prin fixarea în locul în care dintotdeauna literatura/cultura de aici a fost cuprinsă şi s-a manifestat — cel european. Astăzi, mai mult ca oricând, cercetarea regională are o pondere deosebită în cadrul de cercetare modernă al unei literaturi. Nu este cazul să dezvoltăm aici semnificaţia unor concepte ca regional, periferic, marginal, folosite cu deosebită frecvenţă în evaluările axiologice ale criticii actuale, în sinteze de istorie literară sau în simplele consemnări ale unor evenimente sau manifestări literare petrecute în vremuri revolute sau în contemporaneitatea recentă. Ele au trecut demult, din sfera unor calificative cu mai multă sau mai puţină încărcătură peiorativă, în sfera conceptuală, devenind operaţionale într-o acţiune de aşezare axiologică a creaţiei literare. Literatura spaţiilor marginale, cum am numit-o în diverse lucrări de istorie literară pe care le-am scris, îşi are valoarea sa intrinsecă, într-o autonomie a operei literare pe care exegeza trebuie să o recunoască şi să o cerceteze ca atare, dar şi în contextualizare, într-un spaţiu care poate fi naţional sau chiar mai larg, european. Un asemenea tip de exegeză ar trebui să funcţioneze şi în analiza literaturii din Banat, fapt ce ar arăta suficiente elemente de deschidere modernă ale acestei literaturi, care s-a creat şi a fiinţat într-un spaţiu mereu integrat în europenitate. Nu trebuie neglijat faptul că literatura în limba română din Banat s-a manifestat şi a evoluat într-un cadru multicultural, în plurilingvism, în care inducţiile culturale europene, relaţionările, transferurile şi chiar influenţele s-au făcut natural şi cu destul de mare frecvenţă. Este cadrul în care mişcările novatoare pe plan european au avut o receptare directă şi liberă. Sper ca istoria literaturii române din Vest să arate pe deplin acest lucru.

R.Ș.: Față de ce carte sau scriitor credeți că ați greșit, fie subevaluându-l, fie supralicitându-i calitățile, în comentariile dumneavoastră?

A.R.: Fiind vorba de o activitate — dacă ea s-a întâmplat — care poate fi validată doar de timp și consemnată de alți critici ce se vor apleca asupra activității mele și pentru a nu fi într-o supralicitare subiectivă, las timpului și altor critici acest tip de evaluare.

R.Ș.: Ați îngrijit edițiile Ioan Alexandru și Ștefan Aug. Doinaș din colecția Opere Fundamentale, ce au apărut sub egida Academiei Române. Însumate, numără aproape 6.000 de pagini. Ce are original poezia lui Ioan Alexandru? De ce Ștefan Aug. Doinaș este considerat unul dintre poeții români importanți de după război?

A.R.: Cele două întrebări ar necesita răspunsuri ample, care nu se pot da aici din lipsă de spațiu, de aceea voi sintetiza și, evident, voi trunchia mult argumentația. Tocmai originalitatea a frapat încă de la început în poezia lui Ion/Ioan Alexandru, poetul venind în Cum să vă spun și Viața deocamdată cu un alt discurs poetic chiar față de colegii de generație. Când în literatura română mai zvâcneau muribund rămășițele nefastei perioade proletcultiste și rănile nu erau de tot închise, a apărut în spațiul poeziei românești acest copil teribil al poeziei, cu o lirică fragedă care revărsa miresmele versului fascinând prin sinceritate. Nu doar o nouă viziune, în esență pe dimensiunea expresionistă, dar și o altă eufonie sunt de observat acum în poezie. Miracolul vieții este surprins într-o poezie melodioasă, semn că poetul stăpânea bine mișcarea versului, uneori greu de strunit și de așezat în ritmul sufletului. Cu Infernul discutabil și Vămile Pustiei s-a făcut trecerea spre ciclul Imnelor. Epopeea imnelor este o creație unică și de evidentă originalitate în literatura română. Pentru Ioan Alexandru poezia este adorație și iubire, reflex al lumii extatice, renunțare și plăcere, voluptate a spiritului și cântare a graiului, logos desfășurat în istorie, dar mai mult asceză, ascensiune angelică spre lumile pure, fără a ocoli cataclismele infernului, ori, după cuvântul poetului — „Poemele sunt un fel de drum pe care nu/ Poate călători nimeni în afara îngerilor”.

Pe bună dreptate, Ștefan Aug. Doinaș este considerat unul dintre scriitorii emblematici ai literaturii române contemporane. Rolul și influența sa în literatură ar fi fost cu mult mai accentuate dacă existența de creație a poetului nu ar fi fost întreruptă, nu ar fi fost fracturată de diverse evenimente și acțiuni opresive, pe care nu le mai amintesc acum. Din această cauză s-a întâmplat un fapt bizar, oricum, atipic într-o evoluție normală a literaturii, ca Ștefan Aug. Doinaș să debuteze editorial odată cu generația lui Ioan Alexandru (Cartea mareelor, 1964). Ștefan Aug. Doinaș este poetul la care dimensiunea culturală a existenței și creației joacă un rol important. În ființa sa se unesc talentul nativ cu deschiderea spre cultură, cu aviditatea de acumulare și interpretare a valorilor culturale. Pentru Doinaș contaminarea de cultură „constituie baia lustrală de fiecare zi a poetului”. Deci, Doinaș a venit în literatură cu fundamentul cultural al creației poetice, calitate care-i acordă originalitate și valoare în contextul literaturii române postbelice. De altfel, toți scriitorii din gruparea din care a făcut parte Doinaș — Cercul Literar de la Sibiu — au pus elementul cultural ca bază a întregii creații literare. Nu întâmplător această grupare literară a fost comparată pentru secolul douăzeci al literaturii noastre cu Junimea secolului al XIX-lea. Creația poetică a lui Ștefan Aug. Doinaș este amplă și diversificată, de la balade și poezia sub semn orfic, până la psalmi. Traducerea și versificarea Psalmilor biblici a fost un imbold în scrierea propriilor Psalmi, dar nu unul fundamental și hotărâtor. Scrierea psalmilor ține de un resort sufletesc mai adânc, de trăirea unui anumit sentiment, nu doar de inspirația provocată de un univers livresc.

R.Ș.: În urmă cu cinci ani ați publicat o carte cu titlul Spiritul cultural al Timișoarei. Peste nici doi ani, orașul în care trăim va fi Capitală Culturală Europeană. Va da Timișoara lovitura? Va fructifica șansa pe care o are? Care mai e spiritul ei astăzi?

A.R.: Ar trebui să se întâmple așa, Timișoara merită acest titlu. Dar sunt ușor sceptic, mai ales în legătură cu nivelul activităților culturale desfășurate, care ar trebui să atragă mai intens atenția Europei Culturale asupra Timișoarei Culturale. Ați amintit o carte, dar credeți că aceia care se ocupă de Timișoara Capitală Culturală Europeană au citit ce spun scriitorii, criticii literari, artiștii plastici, compozitorii, cronicarii muzicali etc. despre spiritul cultural al Timișoarei? Pentru că volumul despre care vorbiți nu-mi aparține, eu am avut doar inițiativa de a face această anchetă culturală, de a-i incita prin întrebări pe cei 27 (mulți? puțini?) de oameni de cultură, care au vorbit despre Timișoara. Spațiu al interculturalității și al pluriligvismului, al diversității și al policromiei, Timișoara a reținut atenția mai multor scriitori care au surprins-o ca topos și motiv literar în opere scrise în diverse limbi care se vorbesc aici. Am realizat, în urmă cu mai mulți ani, o enciclopedie a literaturii din Banat, în care era tutelar spiritul cultural al metropolei, al Timișoarei, o lucrare fundamentală pentru imaginea de multi- și interculturalitate, de plurilingvism a Timișoarei și a Banatului, evidențiată prin operele scriitorilor cuprinși în ea. Se integrează această lucrare în imaginea unei Timișoare Capitală Culturală?

R.Ș.: Eu sunt convins că da, se integrează. Domnule Ruja, cititorilor profesioniști li se cer recomandări, topuri, liste. Nu ratez ocazia să vă întreb: care sunt cele șapte cărți pe care este important să le citim, din literatura română?

A.R.: Pentru a nu crea suspiciuni, numesc în ordinea alfabetică a numelui autorilor. Am ales cărți numai din literatura Banatului, care cred că rezistă la orice lectură exigentă și în orice istorie literară: Ion Arieșanu, Flacăra singuratică; Virgil Birou, Lume fără cer; Livius Ciocârlie, Un Burgtheater provincial; Eugen Dorcescu, Cea mai frumoasă poezie; Anișoara Odeanu, Călător din noaptea de ajun; Petre Stoica, Carnaval prenocturn; Sorin Titel, Țara îndepărtată.