Adela Greceanu (născută în 1975) este scriitoare şi jurnalistă la Radio România Cultural. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult…, Editura Eminescu, pentru care a obţinut Marele Premiu „Cristian Popescu” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu. Au urmat volumele de poezie Domnişoara Cvasi, Editura Vinea, 2001, Înţelegerea drept în inimă, Editura Paralela 45, 2004, Și cuvintele sînt o provincie, Cartea Românească, 2014 (premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural” și mențiunea specială pentru „Cea mai bună carte a anului“ la Gala Industriei de Carte din România). În 2008 a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii, la Editura Polirom, tradus în limba maghiară. Adela Greceanu a câştigat, în 2018, cu povestirea Dar dacă prima ediţie a Premiului Boccace, acordat unei povestiri româneşti de către asociația franceză „Tu connais la nouvelle?”. A participat la numeroase festivaluri literare şi a susţinut lecturi în România şi în străinătate, iar fragmente din cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, suedeză, neerlandeză, franceză, bulgară, greacă, maghiară, italiană, turcă, slovenă, sârbă, croată, catalană. Realizează, împreună cu Matei Martin, emisiunea „Timpul prezent”, difuzată în fiecare seară, de la ora 18, la Radio România Cultural.

Robert Șerban: Faci, de peste două decenii, presă culturală. Literatură faci și de mai mult timp. Te-ai obișnuit să schimbi registrele, adică intri cu ușurință din realitate în ficțiune și viceversa? Mai ai nevoie de pregătiri, de preludii?

Adela Greceanu: Atunci când prind vocea sau vocile unei cărți, mi-e destul de ușor să ies din registrul jurnalistic și să mă concentrez la cartea pe care o scriu. Munca la o carte nu e doar atunci când scrii, ci e o lucrare permanentă, scrii în gând, dar scrii și sub gând, de asta poți să te pomenești cu o idee importantă pentru textul tău în timp ce te documentezi pentru un interviu, de pildă. Mi s-a întâmplat să continui să „scriu” la o carte chiar și după ce am terminat-o și am publicat-o. Nu reușeam să scap de ea. La volumul de debut am avut o intuiție bizară, am știut că există riscul să rămân captivă în text și-atunci am inventat un final care a funcționat ca un descântec, m-a scos din carte. E așa: „Fugisem la tine, la tine cu adevărat, așa că: iată-mă!” Pentru mine e foarte important să prind vocea unei cărți. De asta, când n-am vocea sau nu am încredere în ea, pot să am tot timpul din lume, că nu pot scrie.

R.Ș.: E evident că realitatea (îți) hrănește scrisul. Volumul tău de versuri, Și cuvintele sunt o provincie, e una dintre dovezi. Dar ce, cine anume din realitate inhibă scriitoarea care ești, dacă se întâmplă asta?

A.G.: Aș putea spune că mă blochează zgomotele puternice, gălăgia, dar am scris în tren, în compartimente pline cu oameni vorbăreți, în autocar. Aș mai putea spune că mă inhibă lipsa unui spațiu doar al meu, dar când am avut de scris, am scris cu soțul meu în aceeași cameră. Nu neapărat ceva din realitatea exterioară îmi inhibă scrisul, ci mai degrabă ceva din realitatea interioară. Teama profundă că nu fac altceva decât să nimeresc iar și iar vârful propriului meu deget atunci când îl lipesc de oglindă. Niciodată puțin pe-alături. Deși poate că abia asta m-ar îngrozi. Când eram foarte tânără, pe la 17 ani, știam exact ce-i cu scrisul meu, aveam o credință deplină în ce făceam. Sigur, aveam momentele mele de îndoială, unele texte mi se părea că sunt proaste, le dădeam la o parte, dar trăiam așa, într-o credință constantă, cu care m-am pomenit fără să fac eu vreun efort. După aceea, însă, m-am tot rătăcit.

R.Ș.: Faci note, salvezi versuri care-ți apar din senin, decupezi secvențe și le transcrii, ca apoi, poate, să te ajute la un poem sau o proză? Ai carnețel?

A.G.: Am! Mai multe carnețele, agende, caiete în care notez imagini, idei, mici povești sau scriu de-a dreptul. Așa mi-am scris până acum toate cărțile, de mână. O dată, fiindcă n-aveam la mine carnețelul în care scriam pentru volumul Și cuvintele sînt o provincie, am găsit prin geantă o factură ENEL și am scris pe spatele ei unul dintre poemele la care țin cel mai mult. Acum scriu într-o agendă din 2008, format A5 — e perfectă pentru proză.

R.Ș.: Ce fel de poezie nu citesti? De ce autori ți-e teamă că ți-ar putea consuma timpul sau, și mai rău, ți l-ar strica?

A.G.: Sunt destul de deschisă pentru tot felul de formule, mă interesează ce se scrie azi, vreau să știu unde sunt ceilalți, iar interesul meu personal e dublat de cel profesional. Dar da, recunosc, sunt cărți care nu mi-au spus nimic sau pentru care nu cunosc codul. Așa cum sunt cărți care m-au dezamăgit, fiindcă aveam așteptări de la autorii lor.

R.Ș.: Scrisul e și o spaimă de vid? Ori e numai plăcere și bucurie?

E ca atunci când ești copil și repeți liniuțe și bastonașe, o literă nouă, un cuvânt nou, în șiruri interminabile, uneori cu bucuria că ai luat în stăpânire ceva, ceva bizar și fără formă, și, totuși, irezistibil de atrăgător. Și tot îngâni realitatea din afară și dinăuntru, cu iluzia că deții un fel de control, dar ești mereu doar un școlar care învață la nesfârșit liniuțele și bastonașele din care sunt făcute lumea, literele și combinațiile lor infinite și imposibil de stăpânit. Și totuși, există uneori momente de bucurie pură, atunci când reușești sau crezi că ai reușit să aduci la cuvânt o întâmplare decisivă pentru povestea la care lucrezi, sau atunci când, după ce ai terminat de scris o carte, observi că finalul le răspunde primelor rânduri și se închide cercul, deși nu ai programat asta. Atunci, pentru câteva clipe, totul pare să aibă sens și uiți toate fricile.

R.Ș.: Ce admiri la un scriitor? Ce te ține cu cartea lui în mână?

A.G.: Când reușește să bată dincolo de liniuțele și bastonașele cu care ne canonim cu toții. Când lumea pe care o inventează devine mai reală decât lumea reală. Autorii mari au puterea asta, dacă și tu te lași pe mâna lor, să te facă să vezi altfel, te reglează pe altă frecvență. De pildă, am avut o perioadă când am trăit ca într-un poem de Mircea Ivănescu. Nu în unul anume, ci în universul lui paralel, inconfundabil. Lumea avea deodată ritmul și tensiunea frazelor lui lungi și complicate. Spun o banalitate, dar realmente literatura te poate face să vezi altfel realitatea imediată. Sau te poate face să vezi detalii pe care altminteri nu le-ai fi observat. Ăștia sunt scriitorii care mă interesează, cei a căror literatură intervine în realitatea ta și e, astfel, mai mult decât literatură. Vrăjitorii.

R.Ș.: Echilibrez întrebarea anterioară: ce-ți displace la scriitorul român? Cunoști atâția, ai stat de vorbă cu sute (ca să nu zic mii), i-ai descusut pentru emisiunile tale de la radio, i-ai văzut și în afara… programului. Sigur ai un răspuns.

A.G.: Întrebare capcană! Îmi ceri să generalizez, și eu nu vreau asta. Uite, am să-ți răspund la altă întrebare. E ceva ce îmi displace profund nu la scriitorul roman, ci la contextul în care scrie. Îmi displace profund că scriitorul român trebuie să-și ia un job sau mai multe ca să poată trăi, și astfel nu-i mare rămâne prea mult timp pentru scris, îmi displace profund că există prea puține rezidențe pentru scriitori, prea puține premii și prea puține lecturi publice plătite. Îmi displace profund că la școală se vorbește prea puțin despre scriitorii români contemporani, astfel că mulți copii nici nu știu că există oameni care scriu acum despre acum.

R.Ș.: Asociația Editorilor din România a anunțat, recent, că în țara noastră mai sunt cam 250 de librării. Într-un fel, era de așteptat și, nu-i așa, nu prea contează: poeții oricum nu scriu pentru public (tirajul unui volum de versuri nu depășește 500 de exemplare), prozatorii nu trăiesc din vânzarea cărților, mai toți având câte-un serviciu, deci pâinea asigurată. Prin urmare, e vreo bubă?

A.G.: Dar tu știi foarte bine că acele maximum 500 de exemplare dintr-o carte de poezie ajung la niște împătimiți. Există public pentru poezie. Nu foarte numeros, dar fidel. Nici în alte țări poezia nu are audiență mult mai mare. Îmi spunea de curând prietena mea, care e prozatoare, că publicul de poezie e diferit de cel de proză. Cititorii de poezie se pare că au un ceva al lor, care-i apropie cumva de poeți, vorbesc o limbă comună cu ei. Revenind la peisajul descris de tine, și-n alte țări, cu mult mai multe librării decât România, e greu să trăiești, ca scriitor, din vânzarea cărților. Doar cei cu tiraje foarte mari și cu traduceri în multe limbi reușesc asta. Sigur, ceilalți pot trăi binișor din burse, rezidențe, premii substanțiale, lecturi plătite. Buba la noi se întinde însă nu doar peste scriitori, ci și peste cititori și potențialii cititori. Faptul că au rămas atât de puține librării e și o consecință a lipsei de politici publice de promovare a lecturii. E un cerc vicios: au dispărut librăriile pentru că nu mai sunt cititori și nu mai sunt cititori pentru că au dispărut librăriile. Și cercul ăsta vicios stă pe un sistem educațional viciat la rândul lui. Fiindcă acolo e rădăcina bubei: în școala românească, unde în continuare copiii trebuie să învețe pe din afară comentarii literare care-i fac să fugă de literatură, în loc să li se vorbească despre cărți și despre farmecul literaturii astfel încât să devină cititori. Și se poate face asta, nici nu-i foarte greu. Dar trebuie ca profesorul însuși să fie pasionat. Există câțiva asemenea profesori de română, dar din păcate ei sunt excepția.

R.Ș.: Te-ai întâlnit cu publicul, în carne și oase, recent, la Nocturne de poezie, organizate de ARCEN. N-au mai fost bilete — și așa e de fiecare dată, sold out —, oamenii tineri par interesați de literatură. Chiar sunt, ori evenimentul, cu tot ansamblul său, e magnetizant, de fapt?

A.G.: Și, și. Sunt cititori de poezie, și ARCEN a știut să-i găsească și să-i aducă la Nocturnele pe care le organizează de cinci ani. Acum a fost sold out la toate serile, în condiții de pandemie, când au avut voie să participe doar niște zeci de oameni. Dar imaginează-ți că în anii trecuți veneau sute la fiecare Nocturnă! Acum cinci ani, la prima ediție, au venit peste 200 de oameni și ar mai fi vrut să urce și alții pe terasa Magheru One, dar n-au mai încăput. Da, e și o atmosferă specială acolo, sus, se vede orașul, pare frumos, vezi cum apune soarele, cum se lasă seara peste București… Dar mai sunt și alte locuri favorabile lecturilor de poezie: festivalul de la Bistrița, din Sinagogă, maratonul de poezie de la FILIT, Iași.

R.Ș.: Dacă ți-ai putea rezerva o rezidență literară, de câteva luni, ce loc ai alege și de ce?

A.G.: Nimic special, doar un loc liniștit, o casă luminoasă, confortabilă și suficient de încăpătoare să pot primi uneori oaspeți, cu o mică grădină cu flori și plante aromatice, câteva tufe de lavandă, într-un oraș, totuși, unde să am cafea bună.

R.Ș.: Ce poem, și de ce, din tot ceea ce ai scris până acum, te-ar reprezenta într-o antologie de poezie contemporană? (te rog să-l și reproduci)

A.G.: Am ales, poate previzibil pentru puținii mei cititori, un poem pe care l-am citit adesea la lecturi publice. E un poem narativ despre doi copii care se joacă despărțiți de un gard de sârmă, o situație din care cred că nu am ieșit de tot nici până azi, deși, scriind, am tot încercat să fac o gaură în plasa despărțitoare, s-o desfac în cuvinte, liniuțe și bastonașe.

Udo
Cum stau acum
şi mă uit pe fereastră,
aşa stăteam în copilărie,
uitîndu-mă prin gardul de sîrmă
care despărţea grădinile noastre,
după ce-l strigam:
Udoooooo, hai la gaaaaard!
De cele mai multe ori
Udo venea
şi ne jucam acolo,
fiecare pe partea lui.
Dar uneori nu venea.
Şi eu stăteam mult şi bine,
privind prin gardul de sârmă
în grădina lui Udo,
cel mai frumos loc din lume,
mai frumos decât orice parc,
mai frumos decât orice loc de joacă.
Erau acolo păpădii uriaşe,
ierburi înalte,
staţii de autobuz
şi o cadă veche de fontă.

Uneori, după ce-şi parca autobuzul,
îl rugam pe Udo să intre în cadă.
Şi Udo intra,
cu ghetuţele lui
decupate la vârfuri şi la călcâie,
ghetuţe albe primite de la rudele din Germania,
ghetuţe care-i ţineau bine gleznele
când conducea autobuzul.
Şi era ca şi cum
îi făceam baie.

Alteori mă striga Udo pe mine:
Adilaaaaa, hai la gaaaard!
De cele mai multe ori
mă duceam
şi ne jucam acolo,
fiecare pe partea lui.
Dar poate uneori nu mă duceam.
Şi poate Udo stătea mult şi bine,
privind prin gardul de sârmă
în grădina mea,
cel mai frumos loc din lume,
mai frumos decât orice parc,
mai frumos decât orice loc de joacă.
Erau acolo nenumărate straturi de legume,
cărări drepte printre ele
şi nici o buruiană:
un fel de străzi
într-un fel de oraş
numai bun de parcurs cu autobuzul.

Uneori, după ce făceam de mâncare,
Udo mă ruga
să fiu autobuzul lui pereche,
cel de întoarcere.
Şi eu mă plimbam pe cărările drepte,
îmi umpleam pantofii de noroi,
străbăteam un traseu complicat
ca să mă întorc la Udo,
care mă aştepta
cu degetele înfipte în plasa de sârmă.

Tare mult mi-ar fi plăcut să ştiu
cum se vede grădina mea
privită din grădina lui.
Seara, după toate treburile istovitoare,
îl rugam pe Udo să ne căsătorim.
Şi ne căsătoream.
Interviu realizat de Robert Șerban