Am fost, pentru a șasea oară (și în ultimii doi ani), pelerin pe Muntele Athos. Muntele sfânt al ortodoxiei, loc ocrotit de Maica Domnului, este organizat ca o republică autonomă, monastică (condusă, adică, de călugări), în cadrul Greciei, având capitala la Kareia, o mică localitate aflată undeva în centrul peninsulei.
Pentru că e vorba de o peninsulă, și nu, cum poate am fi tentați să credem, de o insulă. De o peninsulă aflată în cadrul unei unități peninsulare mai mari, din nord-estul Greciei, Halkidiki (da, e și un cunoscut nume de stațiune maritimă), compusă din trei brațe, Kassandra, Sithonia și Athos. Aceasta din urmă e cea mai estică.
Athos-ul își trage numele de la vârful Aton (2.033 m), cel mai înalt al Sfântului Munte. (Grecii așa spun când se referă la Muntele Athos – Sfântul Munte). Partea vestică a muntelui este mai aridă și cu vegetație mai scundă, iar cea estică, mai înaltă și împădurită.
Pe munte (poate că e impropriu spus, de fapt sunt niște dealuri la poalele Aton-ului), accesul se poate face doar pe mare, cu ferry-boat-ul sau cu vaporul rapid. Portul de plecare e Ouranopoli, aflat pe partea vestică, acolo aflându-se un celebru turn bizantin. Iar principalul port de debarcare pe munte e Dafni. De acolo, cu autobuzele se ajunge în capitala Kareia.
Acolo se găsește biserica Protaton, reședința administrativă athonită, ctitorită de Constantin cel Mare în prima jumătate a sec. al IV-lea. La Kareia sunt tot felul de magazine, cu icoane, obiecte bisericești, dar și alimentare. Din capitală, cu microbuze, se ajunge la mănăstiri. Asta dacă nu se alege direct o mănăstire de pe coasta de vest, vaporul oprind în dreptul fiecăreia. Nu este permis accesul autoturismelor personale.
Și nu este permis accesul femeilor. Iar în Sf. Munte nu se mănâncă, niciodată, carne.
Nicio mănăstire românească. Cuza Vodă și teoria conspirației
Sunt, pe Muntele Athos, 20 de lăcașuri cu statut de mănăstire, cea mai importantă fiind Marea Lavră. 17 sunt grecești, câte una rusească (Sf. Pantelimon), sârbească (Hilandar), bulgărească (Zografu). Nici una românească. Deși, de-a lungul istoriei, nimeni n-a ajutat atât de mult lăcașurile Sfântului Munte cum au făcut-o voievozii Țărilor Române.
Ștefan cel Mare la Zografu (unde se găsește steagul său de luptă) și Sf. Pavel, Neagoe Basarab la Marea Lavră și Dionisiu, Constantin Brâncoveanu la Vatoped, Radu Vodă la Iviron, Matei Basarab la Hilandar, Alexandru Iliaș la Cutlumuș, Alexandru Lăpușneanu la Xiropotamu și Dochiariu, Petru Rareș la Caracalu, Vlad Țepeș la Filoteu, Mihai Viteazul la Simonopetra și lista poate continua mult de aici încolo. Unii sunt încă pictați pe zidurile bisericilor.
Și totuși, n-avem nicio mănăstire! Numărul de 20 e fix, cel puțin deocamdată, așa că nici nu vom avea prea curând. Teoria conspirației spune că nu vom mai avea niciodată, ca urmare a secularizării lui Cuza, care a lovit direct în interesele athonite, multe mănăstiri și schituri din tânăra Românie de atunci fiind ”închinate” mănăstirilor din Sfântul Munte.
Principalele schituri românești sunt Prodromu și Lacu. Primul e situat pe malul estic al mării, undeva spre capătul peninsulei, într-o zonă superbă dintre munte și mare. Noapte de noapte, după ce ușa grea de la poarta schitului se închide, urlă coioții… În cimitir e mormântul marelui duhovnic Petroniu Tănase (1914-2011), iar în apropiere se află peștera Sf. Atanasie Athonitul. Acum, la schit e un șantier continuu. Grație imenselor donațiilor ale lui Gigi Becali (da, e adevărat), se renovează, se construiește, se dă consolidează.
Schitul Lacu e atipic. Sunt mai multe chilii răspândite în partea mai înaltă și împădurită a muntelui (nu e vorba de vreun lac) și de o biserică centrală, unde călugării se întâlnesc la slujbele importante. Dintre stareții acestor chilii îi numim pe Pimen Vlad și Ștefan Nuțescu.
Sunt însă o mulțime de chilii românești în Sf. Munte. Printre ele, Colciu și Sf. Ipatie, aparținând de Mănăstirea Vatoped. La Sf. Ipatie, în 2004, se stinsese ultimul viețuitor. Viața monahală a continuat prin mutarea acolo a părintelui Ignatie Bozianu, ucenic al marelui duhovnic Dionisie Ignat, de la Colciu.
Călugări români sunt aproape la toate cele 20 de mănăstiri. Mulți la Vatoped (printre ei, duhovnicul meu, părintele Ch. – nu am acordul de a-i da numele – și fiul marelui actor Octavian Cotescu). Aceasta e mănăstirea cu cele mai multe icoane făcătoare de minuni (șapte!) și cu cele mai moderne condiții de cazare (cu lift interior). Mulți la Sf. Pavel, o altă mare mănăstire.
Pe munte sunt și mulți muncitori români. În construcții sau ca șoferi pe microbuze. Majoritatea din Moldova. Moldova noastră, nu cea de peste Prut. Și aia e tot a noastră.
Întâlnire cu fotbaliștii Timișoarei
În ultimii ani, Athos-ul a devenit un amplu loc de pelerinaj. Români, ruși, sârbi, bulgari, ucraineni, dar mai ales, evident, greci. Însă și vestici, germani, englezi, austrieci, elvețieni, olandezi, chiar dacă, evident, nu sunt ortodocși.
Am plecat din Timișoara duminică, 17 aprilie, dimineața. Patru oameni într-o mașină. Printre ei, partenerul meu constant de drum athonit, Mladen Galovic, proprietarul unui cunoscut restaurant sârbesc din zona Pieței Unirii. E sârb din orașul croat Osijek, a luptat în războiul civil care, în prima jumătate a anilor ’90, a făcut țăndări Iugoslavia. Se autodefinește ”luptător pentru ortodoxie” și a fost membru în conducerea cluburilor de baschet masculin și feminin ale Timișoarei.
Seara, după vreo 850 km și 10 ore de mers, via Serbia și Macedonia – șoseaua trecând printre câteva mii de refugiați instalați în corturi, în partea elenă de la granița cu Macedonia –, ne-am cazat la un hotel din Ouranopoli, Makedonia, unde tragem mereu, la prietenul nostru Stelios. Am ieșit la o plimbare seara, pe malul mării.
Dimineața ne-am luat ”diamonitirionul”, adică permisul special de intrare în Sf. Munte. Acesta costă 25 de euro de persoană și e plătit de toți pelerinii, indiferent că sunt preoți, călugări sau simpli enoriași.
Apoi, ne-am așezat la coadă pentru biletele de vapor. Ne-am îmbarcat pe ferry-boat, printre mulțime de pelerini, călugări, rucsaci, bagaje și mașini mari. Vremea, superbă.
Am debarcat în Dafni, iar după vreo oră am luat un alt vapor, care ne-a dus la Sf. Pavel. Zilele au curs una după alta. Lacu, la părintele Pimen, Prodromu, Iviron, Kareia, Vatoped, Sf. Ipatie. ”Kerasma”, adică rânduiala primirii pelerinilor, cu rahat, păhărele de uzo și pahare de apă rece. Slujbe noaptea, după calendarul pe stil vechi.
Pe munte, mulți români. Din țară, din Basarabia sau stabiliți în străinătate. Am întâlnit, de exemplu, un grup de polițiști din Piatra Neamț. Un grup de clujeni, care tocmai urcaseră pe vârful Aton.
Și am întâlnit mulți timișoreni. Chiar pe vaporul ce ne ducea către Sf. Munte am dat de un grup de vreo 13 concitadini, având în rândurile lor foști fotbaliști, de la Poli, CFR sau Progresul Timișoara anilor ’80-’90. Gemenii Ovidiu și Viorel Ciută, Ovidiu Bucșan, Ovidiu Cuc. Toți, acum, oameni de afaceri.
Cel mai cunoscut dintre ei, Cuc, autorul legendarului gol alb-violet din meciul Poli – Real Madrid 1-1, din Cupa UEFA 1992. Fost internațional de juniori, a jucat apoi mulți ani în străinătate, în special în Peninsula Iberică, la Merida, Marbella, Chaves, Gil Vicente, dar și la echipa israeliană Ashdod.
Dățile trecute, din grupul nostru au făcut parte, printre alții, Ioan Hudrea (președintele Rotary Club Buziaș, proprietarul avionului-restaurant din ”Stațiunea inimii”, candidat acum la primăria Buziașului), Florin Mihoc (director la TVR Timișoara), Gheorghe Duma (fostul primar al Sânandreiului), Adrian Vermeșan (conducător, de vreo trei decenii, a clubul de baschet masculin al Timișoarei), Mihai Diaconu (colonel, în rezervă, de artilerie).
Am revenit acasă în noaptea de sâmbătă, 16, spre duminică, 17. Duminica Floriilor. Am revenit frânți de oboseală, după atâtea nopți cu slujbe, dar cu mintea limpede și eliberați de orice stres. Asta până am trecut, din nou, la activitățile cotidiene…
Văzând panourile informative despre mulțimea de fonduri europene cu care se consolidează mănăstirile athonite, un gând nu îmi dă pace. Dacă, peste nu mult timp, UE va bate cu pumnul în masă: ”Bă, v-am dat atâția bani, lăsați femeile pe Athos!”.
Anul trecut, în toamnă, mă plimbam cu un simpatic arhitect elvețian, acum pensionar. Eram pe malul de la Vatoped. Iar el îmi spunea. ”Ce frumos e aici! Ce-ar fi dacă ar fi un hotel de cinci stele, îți dai seama câți bani ar câștiga cei de aici?”.