Ţinutul Pădurenilor se întinde între Valea Mureşului şi Ţara Haţegului şi este mărginit de Munţii Poiana Ruscăi. Are în componenţă comunele Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii de Sus şi Topliţa, precum și un număr de 40 de sate de munte. Cele mai apropiate oraşe îi sunt Hunedoara şi Deva.
În Ţinutul Pădurenilor, majoritatea satelor au fost părăsite aproape în întregime, în ultimii ani, pe ici pe colo existând doar câţiva localnici care refuză să-şi părăsească vatra copilăriei şi pământul unde s-au născut, alegând să se sfârșească odată cu satul, încet şi sigur.
De la o zi la alta, imaginea satului părăsit oferită de casele vechi şi pustii, cuprinde toate așezările din Ținutul Pădurenilor. Priveliștea e tot mai dezolantă, iar râsul, gălăgia şi jocurile rămân doar o amintire în mintea celor care se încăpăţânează să nu părăsească locul natal.
Ţinutul Pădurenilor are multe poveşti frumoase şi interesante care încep în urmă cu mii de ani. Nimeni nu ştie cu precizie când, dar cu siguranţă, acolo, în creierii munţilor a apărut prima dată viaţa, iar mai apoi la Deva şi Hunedoara s-au închegat primele comunităţi.
Cele dintâi mărturii arheologice păstrează amprenta Neoliticului descoperită în peşterile din Ghelari sau Bătrâna, de unde au fost scoase la iveală rămăşiţele unor exploatări miniere, ale unor necropole şi fortificaţii din vremea dacilor, tezaurele şi urmele unor aşezări romane, cuptoare de fier şi mănăstiri medievale, sate ce mai târziu au făcut parte din domeniile Hunedoarei şi Devei, încă de la primele atestări documentare ale celor două oraşe.
În satele Alun şi Faţa Roşie mai există câte o familie, dar majoritatea caselor din aceste așezări rurale sunt părăsite, au obloanele trase sau geamurile sparte, cu pereţi din cărămidă sau lemn, cu acoperişuri din şindrilă sau stuf, case vechi şi pustii, cu ogrăzi înfundate de bălării. Mai toate gospodăriile sunt abandonate, cu toate că mai păstrează semnele unei spiritualităţi profunde ale celor care le-au stăpânit: troiţe vechi, rezemate de ziduri, livezi împodobite cu cruci din lemn, prăjini în vârful cărora au rămas agăţate flori uscate şi ştergare. Bisericile satelor, ridicate pe dealuri, au şi ele secole de existenţă, iar unele, cum sunt cele din Alun şi Vălari, au fost părăsite complet, chiar dacă în sat mai există una, două familii.
Dacă intri în aceste sate şi poposești o clipă în inima lor, trebuie neapărat să pui, măcar pentru o secundă urechea pe pământ, deoarece vei auzi ticăitul pământului, îi vei simţi pulsul. Așa poţi asculta tăcerea satelor din Ţinutul Pădurenilor şi, chiar dacă drumurile în zonă sunt greu accesibile, tot se mai încumetă cineva să ia cărările de munte din Munţii Poiana Ruscăi şi de pe Valea Cernei la pas, mai cu seamă călătorii străini care găsesc aici privelişti pitoreşti, în faţa cărora deseori rămân impresionaţi.
