Încep cu întrebare directă: dintre mine și Realitatea TV, cine este mai patriot? Eu, care mi-am plătit toate taxele către stat, sau Realitatea TV, cu mari datorii la ANAF,  dar care, în fiecare seară, ne îndeamnă să nu uităm să iubim România? Eu.

Dar din următoarea situație, cine e (mai) patriotul? Un maghiar dintr-un orășel transilvan care și-a deschis acolo o mică afacere sau un politician român-verde care și-a transferat banii într-o bancă elvețiană? Ungurul.

Cine este mai patriot dintre un suporter timișorean al echipei de fotbal Politehnica Timișoara și Robert Negoiță, primarul sectorului 2 din București? Negoiță, dator cu peste 232 de milioane de lei la bugetul de stat, sau anonimul timișorean care, culmea antipatriotismului! nu ține cu Steaua/Dinamo în meciurile europene? Suporterul alb-violet.

Mă tem că foarte mulți nu vor fi de acord cu răspunsurile pe care eu le-am dat așa, din reflex. Nici nu vreau să demonstrez contrariul fiindcă ar fi în zadar.

Dar, pentru mine, sunt limpezi măcar câteva lucruri. În primul rând, eu cred că comunismul ne-a distrus patriotismul și l-a redus la un cult deșănțat al lui Ceaușescu dublat de un naționalism agresiv. Iar ceea ce a urmat după 1989 a arătat că un asemenea naționalism primitiv poate fi folosit ca o redutabilă armă politică. Și că distanța până la xenofobia isterică era mult mai mică decât am fi crezut.

În opinia mea, patriotismul nu se urlă în gura mare, ca proasta în târg, patriotismul nu se scuipă la meciurile de fotbal și, mai ales, patriotismul nu este gargară, ci fapte. Adică este civic. Ceea ce înseamnă, în primul rând, respectul legii. Mai cred că, înaintea cetățenilor săi, cel dintâi care trebuie să dovedească patriotismul său este statul. Da, cred că un asemenea stat este unul care își respectă toți cetățenii, își ocrotește valorile spirituale și nu își bate joc de patrimoniul material sau imaterial. Or, dintr-o asemenea perspectivă, noi, românii, stăm prost: de-a lungul istoriei, ne-au plecat prea mulți mari oameni de cultură (Șăineanu, Gaster, Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco), nu avem o Mare Istorie a Românilor (cum au maghiarii, de pildă), edițiile de opere complete ale marilor scriitori ai neamului se pot număra pe degetele de la mână. Ne-am furat țara. Da, ne-am furat propria țară, nu ne-am vândut-o.

Mai cred, de pildă, că scriitorii nu au cum să nu fie patrioți fiindcă ei hrănesc limba română în fiece zi, așa cum pensionarii hrănesc porumbeii în piețele publice.

Dar, oare, ca să mă întorc la o întrebare deja formulată, ce e mai important: atașamentul față de valorile naționale sau atașamentul față de valorile locului fiecăruia dintre noi?

Fiindcă, acum la finalul mirărilor mele, adaug încă una: de ce oare noi, timișorenii, de pildă, știm despre istoria Banatului mult mai puține lucruri decât știm despre Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu sau Al.I. Cuza?

Nu încerc să dau un răspuns fiindcă nu sunt nici specialist în istorie, nici nu vreau să fac speculații riscante. Vreau doar să observ că, pe acest dificit de istorie locală, în Banat, se construiește un patriotism regional tot mai puternic. Ce facem cu el? Către ce se îndreaptă? Există pericolul folosirii lui de către iresponsabili? Greu de răspuns.