Arta paricidului la români a fost un volum de eseuri trecut cu vederea (evitat?) fiindcă se oprea prea insistent asurpra biografiei unor mari scriitori — de ce să scrii despre opera lui Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, pornind de la biografia lor? De la naşterea lor? De ce aceste mari nume au pus, în operele lor de după 1945 (1950), sub semnul întrebării, lumea care a fost? Era vorba de laşitate, de o ticăloasă schimbare de direcţie sau de o despărţire de lumea tatălui?

Câteva „jurnale”, cărţi de corespondenţă, eseuri mi-au atras atenţia asupra unei relaţii literare — asupra unei literaturi — în care raportul părinţi-fii trece pe primul lor. E definitoriu. Ca raportul Margareta Bogdan – Vasile Bogdan.

Vasile Bogdan e un călător infatigabil care ajunge mereu în locuri greu de atins. Primele sale cărţi sunt reportaje, următoarele sunt romane, apoi monografii. Înainte de a fi regizor, teleast, televedetă, e un explorator care vrea să afle şi să ne ofere imagini secrete ale lumii. Monografiile sale despre Timişoara, Reşiţa, Bocşa sunt patronate de biografii lămuritoare, unele apărute, altele în curs de apariţie. Editor neobosit, Vasile Bogdan a editat, între alele, jurnalele lui Tata Oancea, după ce a realizat un film despre el. Tata Oancea ca Don Quijote al nostru. Petru Vintilă l-a elogiat primul, pe vremea în care Petru E .Oancea trăia. Şi el, şi fii săi. Trăia şi scria în ritmul său torenţial. Acum a descoperit Jurnalele. Nu-mi imaginam că scria, în afara amintirilor din revista „Vasiova”, unele superbe, alergând pe urmele bravului soldat Švejk (şi Petru E. Oance — Tata Oancea — fusese soldat în Primul Război Mondial), dar şi pe urmele memorialisticii omagiale (cine dădea un ban pentru revista „Vasiova” merita un panegiric, ilustrat de mărturiile jurnalistului).

Am scris de mai multe ori că Bocşa este satul personalităţilor accentuate. O carte al lui Ioan Cărmăzan, Povestiridin Bocşa, se ocupă de eroii adolescenţei sale, fiecare un Maestru al creativităţii. Nu are rost să-ţi laşi imaginarul să dospească, dă-i de lucru! Adolescenţii teribili ai lui Cărmăzan nu fac altceva decât să prelungească istoriile extraordinare din vremurile lui Tata Oancea, iar borgesiana bibliotecă a Bocşei îşi capătă acum cartea ei esenţială. Oare? Dar jurnalele lui Vasile Bogdan?

Cele de lângă el? Romanul lui Vasile Bogdan, Cumpăna, este istoria unui tânăr care ajunge la Reşiţa, devine jurnalist la ziarul local. Bildungsromanul formării jurnalistului, lupta tânărului pentru adevărurile locului sunt ţinute în cumpănă de jurnalul mamei și se împlinesc prin câteva momente în care documentarul are un cuvânt greu de spus. Pentru criticul de artă — pentru istoricul de artă — un loc important îl are aşezarea monumentalei „statui” a lui Constantin Lucaci în centrul oraşului. Sau, sub numele Novaciu, documentarul are derapajele lui?

Romanul Cumpăna e scris „în amintirea Mamei, Margareta Bogdan, care m-a trimis la Reşiţa. Din jurnalul ei am citat câteva file pentru care îi sunt recunoscător”.

Romanul se încheie cu mărturia mamei. Cartea s-a încheiat, misiunea ei s-a împlinit. Sau cum scrie Mama: „Azi fiul meu împlineşte un sfert de veac de viaţă. Nu ştiu dacă el ştie cât curaj mi-a trebuit să-i dau viaţă. Dar eu îi sunt recunoscătoare. Pentru că el a dat un sens adânc vieţii mele, i-a dat conţinut. Am simţit azi nevoia să mă duc la cimitir, la mama mea, plecată de două decenii de lângă mine, şi să-i împărtăşesc şi ei bucuria mea. (…) În ciuda piedicilor, prejudecăţilor şi altor greutăţi, existăm. Atât fiul meu, cât şi eu. Nu ştiu dacă ne reuşeşte să răsplătim prin ceva bucuria de a exista. Nu ştiu dacă am reuşit să ne arătăm întotdeuna demni de viaţa care ni s-a dat. Dar trebui să ne străduim să o facem, în fiecare zi!”.

În fiecare zi!

Mai înainte a sosit la revistă volumul Copil într-o lume în flăcări de Margareta Bogdan, carte care deschide o serie de ediţii Margareta Bogdan. Ultima, Viaţa pe muchie de cuţit, se opreşte asupra unei istorii personale neobişnuite în care aproape totul „a fost pe muchie de cuţit”.

Cum e viaţa pe muchie de de cuţit? Cum trebuie să scrie, să aibă grijă de fiul ei — cum participă la bătălii jurnalistice. Şi jurnal, şi dialog, şi amintiri împărtăşite fiului care, scriitor, trebuie să încheie — să pună la punct —, aşa cum se cuvine, romanul mamei sale. Viaţa pe muchie de cuţit e o biografie şi o autobiografie, cu pagini de confesiune, de dialog, despre sărăcie, mizerie şi despre înrolarea tinerei Margareta Bogdan în mişcarea ilegală. Cum devine jurnalistă — cum se face gazeta „Luptătorul bănăţean”. Cartea e un documentar neobişnuit privitor la anii patruzeci, începutul anilor cincizeci ai stângii. Cum jurnalista are grijă de Leontin Sălăjan înainte de ’44, cum îi cunoaşte pe Gheorghiu-Dej, pe Tito şi pe Zăroni. A fost lângă ei — a obţinut un articol sau o amintire?

N-a urcat, s-a bucurat de prietenia celor de lângă ea. Sunt lângă ea, mereu, şi câteva pagini ar trebui transcrise: cum se naşte Fiul. Cum creşte. Jurnal de viaţă, Jurnal de creaţie, Jurnalul unei mame. În anul 1973 are zile când e dactilografă la revista „Orizont”, se bucură să întâlnească scriitorii — redactorii — revistei. Participă la un cencaclu la care citeşte Marika Pongracz şi e fericită de întâlnire.

Vasile Bogdan a purtat cărţile mamei sale prin locurile în care mama a copilărit — şi-a desfăşurat tinereţea. Şi cei care au conoscut-o scriu cu bucurie, cu entuziasm despre ea.

Generalul Radu Teodoru, Edith Guip Cobilanschi, Sanda Golopenţia, Ion Marin Almăjan și Iosif Băcilă. Mă bucură prezenţa lui Iosif Băcilă în cartea Margaretei Bogdan, fiindcă profesorul Iosif Băcilă a condus, ani la rând, o revistă excepţională — apărută la Bozovici — „Almăjana”. Iar Lacrimă sub candela aprinsă de Iosif Băcilă, volum îngrijit, cuvânt-înainte şi notă asupra ediţiei de Florina-Maria Băcilă, ne dă şansa de a scrie despre altă obişnuit-neobişnuită relaţie: fiica scrie despre Tată — modelul ei. Sau cum profesoara Florina-Maria Băcilă scrie în prefaţa volumului. „Adesea, pe firul gândurilor mele, m-a urmărit, nu ştiu de ce, ideea că filologia poate fi definită, printre altele, şi ca gimnastică a iubirii prin cuvânt — probabil pentru că, la fel ca în sport, ai nevoie de talent, de multă muncă şi de ambiţia de a ajunge pe podium. Măcar acolo ar fi bine să-ţi aminteşti de cei care ţi-au făcut drumurile mai pline de lumină, mai bogatre în satisfacţii, cu alte cuvinte să le laşi şi antrenorilor tăi o fărâmă din această bucurie imensă. O situaţie mai puţin obişnuită este însă aceea când antrenorul, adică dascălul tău, ţi-e prioeten apropiat, chiar mai mult… tată”. Poet tradiţional, legat cum puţini de locurile sale, Iosif Băcilă se împlineşte prin geografia ţinutului său, dar şi prin fiica sa. Poetul trăieşte alături de confraţii săi, de cei care au făcut faima locurilor. Mai întâi ar fi poeţii. „Docliniana sau răspuns la o ilustrată” e adresată Prietenului Octavian Doclin. Cu emoţie şi preţuire. Un capitol de „Poeme cu litere dăltuite noaptea” este dedicat „Bunicilor mei, Luiza şi Aron, poetului Vasile Versavia, lui Nicolae Dolângă — in memoriam, rapsodului Luţă Ioviţă prietenilor, unui cântăreţ, unui olar, unui vecin, preotului, lui Ion Căliman”.