O veche vorbă din popor spune că „omul sfințește locul”. Astfel de cazuri putem întâlni la tot pasul dacă cercetăm mai atent locurile și oamenii. Trebuie doar puțină atenție la tot ce ne înconjoară. Un astfel de om și un astfel de loc sfințit găsim la mică depărtare de Timișoara în localitatea încărcată de istorie a Ciacovei. Nu există locuitor al așezării care să nu fi auzit de faptele părintelui Gheorghe Kobor și de așezământul pe care-l păstoește de mulți ani. Dar faima sfinției sale a depășit de mult hotarele orașului Ciacova și chiar ale țării.

Așezământul ce se ocupă de soarta celor în vârstă ce nu au prea multe posibilități dăinuie de buni ani prin perseverența și implicarea acestui preot catolic ce face multe și nu așteaptă de la nimeni pea multe. Cu toate acestea, atunci când este mai greu, apare câte un ajutor nesperat dar bine venit de la oameni și asociații din întreaga lume. Căci pe bună dreptate se poate spune că faima casei ce se ocupă de persoanele în vârstă a trecut de mult peste granițele țării.
Aum când se apropie aniversarea celor șase decenii de slujire preoțească a părintelui trebuie să spune câte ceva de spre dânsul. De fapt cel mai bine este să lăsăm povestea să curgă așa cum a depănat-o însuși sfinția sa.
Părintele Gheorghe Kobor s-a născut în satul Dejan, aparținând acum comunei Moravița, lângă frontiera cu Serbia, într-o familie cu trei copii, familie marginalizată din cauza originii mamei, născută Iolan Grosmann, cu strămoși din Austria; tata a fost Kobor Gyorgy.

Despre o viață de om în câteva cuvinte

„Am fost marginalizați, chiar persecutați (poveștește părintele Kobor), rămânând fără animale, fără loc de muncă, fiind nevoiți să trăim în condiții de sărăcie. Școala elementară de patru clase am făcut-o la Dejan, cu domnul învățător Lengher Ferenc, apoi ciclul doi, clasele V-VII, la Școala Maghiară din Deta. Timp de nouă ani am studiat la Alba Iulia, în Seminarul Teologic Romano-Catolic. Am urmat Facultatea Teologică, pe care am încheiat-o ca licențiat în anul 1964. În Catedrala din Alba Iulia am fost hirotonisit preot, împreună cu 11 confrați.

În luna august a anului 1964 am fost numit la Parohia centrală din Arad, de către administratorul apostolic Konrad Kenweiss, ca preot ajutor. Am slujit în biserica centrală, dar și la filiale, la Micălaca, Șofronea, Silvaș. După doi ani am fost numit ca paroh al Parohiei din Micălaca, înființată ca parohie de sine stătătoare. Totodată, am primit sarcina de a construi o biserică la Șofronea, unde din anul 1950 s-a sechestrat casa de rugăciune și creștinii, 120 de familii, nu au avut decât o baracă mică, deloc demnă pentru serviciul religios. Am început pregătirea, primind planul de construcție de la părintele protopop Olah Ferenc, care a fost superiorul mănăstirii franciscane din Arad, având două vagoane de piatră de stâncă, cu care am putut face fundația.
Cu multă bunăvoință m-au ajutat creștinii, deși au fost relativ modești în privința situației materiale, să nu spun săraci. În luna septembrie a anului 1968 biserica a fost sfințită de către monseniorul Konrad Kernweiss. Am fost atenționat că voi fi strămutat din cauză că organele politice erau supărate că mă ocup prea intens de tineret și îi ajut pe credincioșii greco-catolici. Am fost numit într-un colț liniștit al diecezei, la Cruceni, în Timiș. Aici am muncit cu multă bucurie în jurul tineretului. Am reintrodus tradiția străveche în cadrul bisericii.

După trei ani s-a îmbolnăvit părintele paroh Potenz Josef, paroh de Ciacova, și munca mea a devenit necesară pentru renovarea bisericii. În 3 decembrie 1972 am ajuns la parohia din Ciacova, unde am fost primit cu mult respect și bucurie. Era o parohie cu mult mai multe sate – filialele Ghilad, Obad, Conacul Iosif, Folea. Am avut, cum s-ar spune, front de lucru. Tineretul s-a adunat în cadrul parohiei și s-a format un cor alcătuit din 40 de persoane, băieți și fete. Astfel, s-a atras din nou atenția către biserică, dar nu spre bucuria celor care aveau o politică opusă. Am fost amenințat de multe ori și avertizat să încetez cu asemenea activitate, iar la o primă slujbă religioasă a unui nou hirotonisit preot, Palfi Kanos, m-am pregătit pentru o masă festivă, cu bucurie, fiind fiul unui colectivist. Am închiriat sala Căminului Cultural din localitate cu trei luni înainte de eveniment, iar în ajunul sărbătorii, care urma să fie într-o duminică, am fost chemat la miliție să desființez întreaga pregătire, fiindcă așa s-a hotărât, că nu avem dreptul să o facem. Sigur că acest lucru m-a întristat profund. A trebuit să părăsim sala, iar musafirii din Germania, care erau mulți, având părintele Palfi rudenie largă, s-au întors acasă cu un gust foarte amar, văzând unde a ajuns libertatea religiei în Ciacova. Am încercat să temperez spiritele, să nu aibă consecințe asupra preotului tânăr. Au fost doi studenți de teologie, părintele Kapor Janos, fiul unui tractorist, care este canonicus al Domului din Timișoara, actualmente paroh la Chișineu-Criș, și părintele Dorin Gyula Filip, care este tot canonicus al Domului și păstorește Parohia Ciacova, cu filialele aferente – Ghilad, Folea și Conacul Iosif.

Am celebrat Sfânta Liturghie în fiecare zi, iar în zilele de sărbătoare și în filialele aferente, dar nu am uitat nici de azilul de bătrâni din Ciacova, unde au fost îngrijiți cam 60-65 de vârstnici. Cu deosebită plăcere și solidaritate am vizitat din duminică în duminică după-amiază spitalul de psihiatrie din Jebel, unde am celebrat Sfânta Liturghie în sala festivă, ajutat de copiii Casei Francisca, unde au crescut 60 de copii, la comun cu căminul pentru vârstnici numit Emaus, situate în același imobil. Așa am reușit să se întâlnească zorile cu apusul zilei, al soarelui.
În cadrul parohiei am organizat pelerinaje la Maria Radna, Biserica Maicii Domnului, dar și la Sâmbăta de Sus, la Mănăstirea Brâncoveanu, și în alte locuri, mai ales cu corul tineretului. A fost mare bucurie în orice parohie am cântat. Cu asta am mai supărat, fără să vreau, organele politice și m-au tras la răspundere: cu ce drept fac acest lucru? M-am referit la libertatea de conștiință. Mi s-a spus să termin cu propaganda pentru Vest.
Anume, am cunoscut niște prieteni care au avut posibilitatea să-mi trimită alimente de bază, iar eu să le distribui la familii cu mulți copii, ca donație. Deși i-am rugat să fie mai discreți în privința acestui lucru, să nu agităm spiritele, s-au lăudat la rude și la vecini. M-a chemat secretarul de partid și mi-a pus în vedere că va ieși rău dacă mai continui în acest fel. I-am spus: să ne înțelegem, eu voi distribui ajutoarele pe care le obțin de la Koln, de la Freiburg, iar dumneavoastră distribuiți ce primiți de la Moscova. S-a cam supărat, dar și-a dat seama că nu este ceva contra țării și a închis ochii, ca să spun așa. Astfel am putut ajuta mai departe. Tot mereu s-au găsit oameni miloși, nu neapărat din străinătate, ci și aici, în țară. Am avut prieteni medici care m-au întrebat ce urgențe am și au venit cu mașini ale căror portbagaje erau pline, iar eu am putut distribui ajutoare, până când a venit libertatea.

În acest sens, în 1990, în 4 octombrie, am putut înregistra Asociația Caritas Ciacova, care a primit denumirea Asociația Caritas Santus Gerhardus Banat. Cu această denumire am fost înregistrați și am început să ajutăm în mod organizat, cu serviciu de contabilitate foarte activ și punctual, cu informații despre zona care pe vremea aceea a fost de la Jimbolia până la Bozovici, pe o lungime de 200 de kilometri, dintre care 40, paraleli cu frontiera cu fosta Iugoslavie. În acest domeniu am încercat să fac posibilă aducerea ajutoarelor, a diferitelor alimente de bază, dar și haine, medicamente etc. Ba chiar, fapt trist, o elevă și-a pierdut un picior într-un accident de tren și i-am procurat proteză. Cu aceste ajutoare am putut arăta că religia creștină nu disprețuiește rugăciunea, dar aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: Ceea ce i-ați făcut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ați făcut.

În acest sens, am încercat să am grijă de cei fără adăpost, fără surse de subzistență. Am ajutat, în multe cazuri, cu containere de locuit. Chiar la satul de copii Rudolf Walter am donat 18 containere, care și acum sunt acolo, bine întreținute. Am donat astfel de containere și pentru familii. În ceea ce privește alimentele, am organizat o asociație agricolă, aducând mașini performante și am putut distribui, ca și arendă, câte 1.300-1.400 de kilograme de cereale, pe când alte asociații agricole nu au reușit să ajungă la o arendă mai mare de 500 de kilograme. S-a produs invidie, oamenii voiau ca doar Caritas să muncească pământul lor. Nu am făcut față, fiindcă nu am avut chiar atâta putere. Scopul meu a fost ca cetățenii să-și recâștige terenurile agricole, să-i ajut la lucratul pământului cu mașinile de la Caritas, să poată porni de undeva într-o țară în care agricultura este de foarte mare importanță. Din păcate, acest plan nu mi-a reușit. Astăzi sunt numai câteva firme multinaționale în zonă care au luat hectarele în arendă, iar familiile au o arendă modestă față de ce produce pământul.

A fost un caz mai grav, al unei familii sărace, cu mulți copii. Am discutat cu tatăl, Ion Lăcătuș, îmi aduc bine aminte, și i-am spus că nu mai am lapte praf, dar îți donez o vacă cu lapte bun și, dacă o îngrijești, toți nouă copii ai tăi și familia ta vor avea lapte destul, iar aceasta constituie deja poate mai mult decât jumătate din alimentație. I-am adus vaca, care dădea 13 litri de lapte pe zi, dar, pentru a fi sigur, din două în două săptămâni un delegat de-al nostru asista la mulsul vacii, să vedem să nu piardă vaca laptele, fiindcă atunci ar fi fost un semn că nu e îngrijită.

Văzând că instituțiile de stat nu stăteau prea bine cu birotica, am adus peste 60 de mașini de scris IBM, revizuite, și le-am donat. Am adus, de asemenea, xerox-uri performante pentru perioada anilor 1991-1992, ceea ce constituia pentru mulți o noutate. Nu am luat niciodată nici un ban pentru asemenea lucruri, ci am făcut schimb. Pe domnul Milan, care a solicitat un xerox, l-am rugat să pregătească prânzul pentru copiii săraci. Pentru un xerox adus din Elveția am luat peste 500 de prânzuri pentru acești copii săraci. Erau foarte mulți romi, dar și aceștia erau prietenii mei. Am cântat, am dansat, am învățat un pic și țigănește de dragul lor. I-am învățat să se spele pe mâini, să salute și apoi să se așeze la masă, pentru că este destul pentru fiecare.

Am adus apoi, ca donație, peste 20 de mașini de salvare în țară. Salvările erau în stare perfectă de funcționare și dotate corespunzător. Îmi aduc aminte, odată, de Rusalii s-au oprit în fața bisericii catolice, pentru că pe vremea aceea nu aveam încă centrul Caritas, opt salvări venite de la Graz, din Austria.
Directorul general a coborât și mi-a arătat ce surpriză mi-a făcut. Nu știu dacă nu am plâns de bucurie, pentru că m-am gândit la săracii bolnavi care erau duși la spital cu mașini vechi, necorespunzătoare. Am ținut o scurtă rugăciune și am distribuit mașinile. Am discutat cu domnul director al Direcției Sanitare, prof. Horia Vermeșan, unde să ajungă aceste salvări. I-am transferat cu act de donație nu numai salvări, ci și aparate medicale. Din păcate, prof. Horia Vermeșan nu mai e printre noi, dar colegii lui știu câte instrumente medicale valoroase am donat la ortopedie, fiindcă era nevoie.
În domeniul sănătății am fost sunat de prof. Johannes Poigenfürst, de la o fundație din Viena, să ajut la construirea unui spital de politraumatologie, deoarece de trei ani nu reușea să facă un pas înainte. I-am spus că sunt foarte ocupat, dar dacă termin urgențele (atunci renovam casa de copii din Vărădia de Oravița), am să îl caut. Mi-a dat puterea să hotărăsc cum să fie începută lucrarea. Prima mea întrebare a fost dacă are bani. Mi-a spus că da. I-am făcut un referat cu costurile pe care le presupune un spital cu 60 de paturi din oraș.

…
Când am primit răspunsul că sunt banii necesari am anunțat Direcția de Sănătate Publică, Primăria că fundația Caritas Ciacova va dona un spital, cu condiția ca Primăria să asigure terenul pe care să construim, iar Direcția de Sănătate Publică să se ocupe de proiectare și autorizații. Astfel s-a realizat Casa Austria. Despre Caritas Ciacova nu s-a amintit nimic. Eu nu am căutat laudă, dar au fost alții care au pus această realizare pe steagul lor. În timp ce se construia spitalul, am fost calomniat, crezând că mă vor alunga. Dar nu am avut de ce să mă tem, fiindcă oamenii pe care i-am angajat au avut mâinile curate, sufletul cinstit și lucrurile s-au încheiat cu bine cu ajutorul Federației Caritas. Casa Austria funcționează și acum foarte bine.
Dar nu doar Timișoara a beneficiat de ajutor în domeniul sănătății, ci și orașul Ciacova. Aici am construit un ambulatoriu cu șapte specialități medicale, care funcționează și acum. Banii au fost aduși de o fundație, prin soții Ellen și Peter Czygan din Neus, iar materialele medicale, tehnica medicală, precum și proiectarea au fost asigurate de către Sant Clemens Hospitale din Oberhausen, Dusseldorf, și cu contribuția minunată, nespus de importantă, a domnului inginer Josef Nemetz, care provine din Ciacova, trăiește în Munchen și a ajuns la firmă mare de construcții și ne-a putut ajuta. A avut merite deosebite în activitatea sa la firma Bender, iar cei din conducere au înțeles că locul natal din fosta patrie a domnului Nemetz trebuie ajutat.

Din păcate, am avut parte și de provocări mai deosebite, în sensul că s-a rupt digul la Grăniceri, la Ciavoș, satele au fost inundate, era foarte greu de ajuns acolo, satele fiind înconjurate de apă pe o porțiune de cinci kilometri. În ziua producerii evenimentului am mers cu un TIR la Timișoara și am cumpărat 25.000 de litri de apă minerală, pentru ca locuitorii din Foeni și Cruceni să aibă apă potabilă, deoarece fântânile au fost infestate. În ziua aceea am dus și lapte praf pentru copii. I-am întrebat pe oamenii din Cruceni la ce oră vor să le aducem pâinea. Așa că le-am adus, zilnic, 500 de pâini calde, pâine făcută de Caritas Ciacova, care avea pe atunci o brutărie. Pâinile au fost distribuite gratuit, deoarece acele o mie de hectare de teren pe care le-am administrat au produs destul. Am donat peste o sută de tone de cereale, trecând peste problemele cu transportul. Am ținut în mod special să nu se sacrifice absolut nici un animal de prăsilă, pentru că, dacă s-ar fi tăiat animalele, ce s-ar fi întâmplat în anul următor? Am asigurat cerealele tot prin donație, mai ales că trei ani am fost paroh la Cruceni. Mi-am spus că nu se poate ca noi să avem, iar ei să sufere. După 70 de zile s-a retras apa. Atunci am ajuns prima dată pe asfalt la Cruceni după inundații. Am donat containere de locuit și trei TIR-uri cu mobilier pentru a înlocui și completa mobilierul distrus de inundații.

Ne-am bucurat cu toții, iar eu mi-am văzut mai departe de lucru. Aproape în fiecare zi erau câte unul-două apeluri, ba că undeva o casă a luat foc sau că undeva s-a prăbușit ceva. Îmi aduc aminte că lângă Lugoj a fost un caz de trichineloză, o boală foarte periculoasă, pentru că blochează musculatura plămânilor și sărmanul om moare fără aer. Direcția de Sănătate Publică mi s-a plâns și cei de acolo m-au întrebat ce facem, există ser în Europa? I-am spus că da și că vom avea și noi. Am sunat la dr. Zweidick, directorul general al Crucii Roșii din Graz, care m-a întrebat câte doze dorim. I-am spus că sunt 60 de cazuri, să ne trimită tot atâtea doze. A doua zi la ora 11 a aterizat avionul pe aeroport, am primit pachetul cu medicamentele contra trichinelozei. Nici unul dintre pacienții cu trichineloză nu a decedat. Medicamentele au venit la timp.
Cutremurul din 1991 a afectat grav localitatea Ghilad, unde peste 400 de case au avut de suferit. Știind că aceste case fisurate, mai ales la colțuri, nu vor face față primei zăpezi, ci se vor dărâma, m-am adresat organelor locale. Mi s-a spus că nu au bani, nu au posibilități. Știam că au pentru reparații doar 60 de tone de oțel. Am sunat la biroul statului, unde mă cunoșteau deja, fiindcă am mai solicitat ajutorul lor. Mi-au spus că ne vor sprijini. Am putut aduce bare de oțel.
Am avut prieteni constructori, eu însumi am muncit pe șantierul de construcții.
Am înconjurat casele afectate cu bare de oțel și nici o casă nu s-a dărâmat înainte sau după trecerea iernii. Pentru cazurile mai grave, am adus 150 de căsuțe de lemn, care au constituit un prim refugiu peste iarnă. Nu erau foarte spațioase, dar se puteau încălzi și decât să stai sub cerul liber, ai avut un acoperiș deasupra capului. Toate le-am adus în mod gratuit.
După aceste încercări a mai rămas timp și putere spirituală pentru îngrijirea copiilor și pentru sănătatea lor. Am ajutat la înființarea terapiei preventive la Timișoara, vizavi de Spitalul CFR. Am dus acolo aparatură. De asemenea, cu un utilaj special am făcut lucrări la terasament. Drept mulțumire, medicii stomatologi care au primit această instituție, cu opt scaune și dotările neceare, i-au primit și pe copiii noștri. Câte 25 de copii am dus cu autobuzul nostru, de două ori pe săptămână, pe cheltuiala noastră. Au primit tratament. Câștigul mare nu a fost cel bănesc, ci faptul că stomatologii s-au împrietenit cu copiii noștri. Nu s-au mai temut de ei, pentru că acești medici tineri au știut să vorbească cu copiiii, le-au explicat ce e de făcut. În fiecare final de vară au organizat o sărbătoare de mulțumire, Sfânta Liturghie, o masă cu muzică aleasă. Așa am reușit să previn multe cazuri de pensionare prea devreme, fiindcă un om cu dantura nesănătoasă devine, de cele mai multe ori, un pensionar mult prea devreme.

Pentru copiii orfani am construit o tabără pe munte, la Clopotiva, lângă Sarmisegetuza, din materiale recuperate. Am adus peste 30 de TIR-uri cu materiale, din care am făcut și căminul nostru cu 60 de locuri.
Am donat cu mult mult drag totul, după ce s-a terminat clădirea, situată într-o zonă asemănătoare ca peisaj cu Elveția.
Am amintit aceste lucruri nu pentru laudă. Lauda nu are nici un rost. Am intenționat să mulțumesc prietenilor, săracilor, fiindcă Caritas singur nu ar fi realizat multe. Dar așa pot spune că am făcut multe lucruri pozitive. Caut să mulțumesc prietenilor voluntari, celor din țară, celor din Vest, celor din Serbia, unde în timpul războiului am dus alimente de bază: 25 de tone de făină albă, 25.000 de litri de ulei presat în oloinița noastră, 2.500 de mături de sorg pentru școli și spitale. Încerc să mulțumesc tuturor celor care în numele bunului Dumnezeu au pus umărul: că mi-au dat un borcan de murături sau o tablă de slănină, să pot oferi o gustare voluntarilor. Nu este importantă cantitatea, importantă este intenția. Mi-au dat multă putere și mult elan, văzând cât de mult pun umărul să ajute. Fără ei nu am fi realizat nimic.

Îmi cer iertare de la toți cetățenii, și din străinătate, și din țară, dacă, în mare grabă sau de oboseală, s-a întâmplat să mai dau un răspuns nepotrivit. La momente de tensiune, se poate întâmpla, deși nu este bine. Se întâmplă uneori să nu-ți ajungă nici timpul, nici puterea să îți realizezi planurile. Sunt mulți cei cărora le-am mulțumit aici și sunt dincolo, în patria cerească. Așa îmi cere inima, la această vârstă de 82 de ani. E bine să se gândească omul că deasupra tuturor părerilor este și hotărăște Tatăl ceresc. Dacă El spune că fericiți sunt cei milostivi, fericiți cei iertători, cei făcători de pace, cei care au grijă de săraci, toate acestea sunt pentru noi, nu pentru alții”.

Pentru munca sa caritabilă din toți acești ani, părintele Gheorghe Kobor a fost onorat cu diplome și distincții, dar și cu titlurile de Cetățean de Onoare al orașului Ciacova și al comunei Jebel. Modest, părintele Kobor ne spune:
„Aceste titluri de Cetățean de Onoare se adresează în mod principal Asociației de Binefacere Caritas Ciacova, pentru vigilență și promptitudine în momente potrivite. Cum a fost, de exemplu, asanarea bucătăriei Spitalului de Psihiatrie din Jebel, donarea de pâini vreme de mai mulți ani, realizarea unei secții de ergoterapie pentru o viață mai senină a pacienților, asanarea spitalului de adulți din Ciacova, distribuirea zilnică de chifle, vreme de mai mulți ani, pentru școli, grădinițe și cămine. Toate aceste acțiuni se reflectă în aceste distincții pe care le păstrăm cu multă gratitudine”.

Faptele părintelui Gheorghe Kobor sunt mult prea multe pentru a încăpea în pagina de ziar. Cum istorisirile domniei sale sunt pagini de istorie locală recentă a Banatului de pustă ce-și are centrul în vechea cetate a Ciacovei vom mai continua și cu alt prilej să ascultăm amintirile sale.