4.1 C
Timișoara
luni 23 decembrie 2024

Paradisul din Munții Poiana Ruscăi, din vestul țării, care ,,doarme” pe zăcăminte apreciabile de talc și alte minerale

Un sat din Hunedoara a fost înființat pe un munte de talc. Minele și carierele din zonă au funcționat timp de aproape un secol, iar după închiderea lor așezările s-au depopulat.

Timp de aproape un secol, minele și carierele de talc din comuna Lelese au oferit locuri de muncă localnicilor. Cea mai cunoscută dintre ele a funcționat în satul Cerișor (video). Întreaga industrie minieră din zonă a dispărut până la mijlocul anilor 2000.

Mai puțin de 100 de oameni locuiesc în satul Cerișor (comuna Lelese), înființat pe o culme a Munților Poiana Ruscă, la vreo 25 de kilometri de Hunedoara.

Dealul pe care localnicii și-au clădit casele a fost, de-a lungul secolului trecut, sfredelit de galerii miniere, pentru că în adâncurile sale a fost descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de talc din România.

Datorită minei de talc, sătenii din Cerișor au prosperat și, spun urmașii lor, și-au putut clădi unele dintre cele mai frumoase case din Ținutul Pădurenilor. Satul ajunsese la aproape 500 de locuitori înainte de Al Doilea Război Mondial.

Industria din valea Govâjdiei

Nu doar mina de talc (video) din Cerișor a asigurat locuri de muncă pentru oameni. Pe un versant învecinat, la Crăciuneasa dolomita a fost exploatată încă din anul 1913, când a fost deschisă cariera. Două mine de talc au funcționat în satul învecinat Lelese, iar minele bogate de fier de la Ghelari se aflau, de asemenea, la câțiva kilometri distanță.

În vale, o cale ferată a legat timp de peste un secol Ținutul Pădurenilor, prin Valea Govâjdiei, de Hunedoara. Pe ea, trenurile trase de locomotive cu abur (în primele decenii) și apoi de locomotive diesel, asigurau transportul neîntrerupt al localnicilor, fierului, dolomitei, lemnului și talcului, pe ruta Ghelari – Govâjdia – Zlaști – Hunedoara.

„Au fost lucrări multe în această zonă. Era mare bogăție în adâncurile pământului. Lucrau oamenii aici, la mina de talc, dar și la cariera de la Crăciuneasa și la minele de la Ghelari. Mergeau pe jos părinții noștri la Ghelari. Alți munceau în Hunedoara, la combinat. Acasă creșteau animale, toată lumea avea cai și vite. Era unul din satele prospere ale Hunedoarei”, își amintește Gheorghe Iuga, un fost miner din Cerișor.

Zăcămintele de talc au fost descoperite la începutul secolului trecut, iar mina de talc de la Cerișor a fost deschisă în primii ani după război.

„În 1930, munceau 100 de lucrători și mineralul era transportat cu 30 de căruțe la morile din Govâjdia. Azi lucrează abia 10 oameni. În deal sunt trei galerii principale, din care șerpuiesc în toate direcțiile multe galerii secundare. Talcul se găsește în cuiburi, între stânci de piatră, care se sparg cu astalit sau dinamită”, informa Virgil Albescu, în revista Natura, din 1932.

Talcul era exportat în Occident

În primii ani de funcționare a minei de talc de la Cerișor, exploatarea numită Industria steatită era gestionată de compania Talcum, condusă de Adolph Menzel.

„Steatita este numele mineralului de talc, care e alb sau colorat, se găsește în noduri calcare, dolomite și serpentine. Compoziția chimică a talcului e silicat de magneziu hidratat cu urme de aluminiu și fier. Talcul de la Cerișor nu conține fier. Se folosește în industrie la cojirea și lustruirea orezului, la fabricarea hârtiei, a hârtiei de cătran, a gumei. În țesătorie pentru albit și întărit ceramică. În farmacie se folosește talcul alb ca sicativ în alifii sau prafuri aspersorii și la prepararea pudrelor de toaletă. Aceasta este o pulbere fină, fără gust și miros, insolubil în apă și acizi fără materii organizate și fără săruri solubile”, informa farmacistul Virgil Albescu.

Materialul scos din mină era sortat și adus în magaziile firmei Talcum din Govâjdia. Acolo era pus în uscătoare și zdrobit prin aparate speciale, apoi transportat prin elevatoare în cele două mori, unde era pulverizat.

„În 1930 s-au exportat în Germania, Austria și Ungaria 45 de vagoane, iar în țară s-au întrebuințat 105 vagoane. În 1931 s-au exportat 12 vagoane, iar în țară s-au consumat 75 de vagoane. Transportul pe căile ferate române este însă foarte scump. Costă mai puțin din Franța la Constanța decât din Govâjdia la București, iar formalitățile de export costă până la 2.500 de lei, din cauzele acestea talcul românesc suportă greu concurența”, arăta autorul articolului.

Din mineralul de talc erau realizate bastonașe folosite la scris pe tablă și statuete. La sfârșitul anilor ’20, în aceeași perioadă cu mina de talc de la Cerișor, au intrat în exploatare și perimetrele miniere de talc de la Lelese, satul aflat pe o culme învecinată.

Mine de talc în Lelese

În Lelese au funcționat două mine de talc, iar exploatarea se făcea prin galerii de coastă și prin puțuri de extracție. La Cerișor talcul era scos din mină și dintr-o carieră aflată la intrarea în sat. În unele locuri, putea fi văzut la suprafața pământului.

„La început exploatarea era firavă: se extrăgeau cantități mici, din carieră. Nefiind drum de car spre mina Lelese, aflată în valea lui Irimuș, minereul se transporta cu desagii, până sus, în satul Lelese, și de aici era aduc cu carul până la stația de tren Crăciuneasa. Pe măsură ce a crescut cererea și s-a dezvoltat infrastructura, cantitățile de talc extrase au fost tot mai mari. După ce zăcământul de talc din cariere a dat semne de epuizare, s-a trecut la exploatarea subterană, mult mai complexă, mai periculoasă și mai costisitoare. Dar nevoia de talc fiind tot mai mare a impus și acest mod de exploatare, investițiile fiind susținute de stat”, amintea cercetătorul Rusalin Ișfănoni, în Monografia comunei Lelese (2018).

Minele, închise în anii 2000

Cariera de talc de la Cerișor a fost închisă în anul 1995, iar mina de talc din sat în 2005. Mina din Lelese a mai supraviețuit până în 2010. Intrările în galeriile miniere au fost astupate, iar unele dintre instalații au rămas îngropate în adâncuri.

„În ultimii ani dinaintea închiderii, lucram aici trei echipe de câte patru oameni. Intram în galeria de circa 800 de metri, apoi, de la capătul ei, urcam sau coboram în abataje. Încărcam minereul în vagonețe, îl aduceam la suprafață, unde era descărcat în silozuri. De aici, erau transportat cu camioanele la gara de la Crăciuneasa. Era încărcat în vagoane și adus la Zlaști, unde era măcinat”, își amintește Aurel Costea, un fost miner de la Cerișor.

În trecut, povestesc localnicii, oamenii își foloseau caii pentru a transporta talcul la Crăciuneasa, de unde era încărcat în vagoanele mocănițelor.

Locul unde a funcționat stația de cale ferată îngustă mai păstrează câteva rămășițe ale acesteia, construcții industriale și un bloc părăsit, ridicat în anii ’60 pentru muncitorii de la cariera de dolomită de la Crăciuneasa.

Pe deal, multe dintre casele foștilor mineri din Cerișor au rămas și ele pustii. Drumul din sat este asfaltat, iar locul este vizitat de turiști, atrași de pitorescul zonei. Puțini cunosc, însă, istoria minei de talc de sub satul pădurenilor.

sursa: https://adevarul.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :