L-am cunoscut înainte de 1989. Nu mai știu în ce împrejurări am ajuns în cabina lui după un minunat spectacol cu Hamlet, la Timișoara. Deși erau vremuri de un gri mai aproape de negru, am râs mult în acea cabină din spatele scenei Teatrului Național. Nu mai știu dacă s-au spus și bancuri atunci, dar țin minte că unii dintre colegi îl tachinau fiindcă el avea niște probleme cu dantura și spuneau că, în unele replici, se putea auzi un ușor șuierat. În loc să protesteze, să nege, el declama și mai apăsat teatral unele replici cu „ș”-uri prelungi, de parcă toate „ș”-urile din lume s-ar fi aciuat, peste noapte, în gura lui Hamlet.
Împreună cu voi, în decembrie 1989, l-am revăzut în acel 22 decembrie, în studioul 4 al TVR ce devenise Liberă fix odată cu intrarea lui și a lui Mircea Dinescu, evident alături de acei oameni minunați care au exorcizat locul acela de toată putoarea cuvintelor ceaușiste.
Apoi, tot atât de neașteptat și ciudat, prin 1992, în cartierul Marais — în inima Parisului, cum ar fi —, acasă la Paul Barbăneagră, aveam să aflu că a doua zi la prânz, bucătăreasa portugheză avea să ne farmece cu niște mâncăruri armânești pe care învățase să le „compună” chiar la Geneva, de la Lili Caramitru, sora mai mare și grijulie. De unde până unde o asemenea așezare a stelelor? De la întâlnirea lui Paul cu Lili în timpuri grele, prin anii ’50, când Paul a renunțat la Medicină pentru a se dedica cinematografiei și, lipsit de orice venit, dormea noaptea prin parcuri. Din vremuri de fapt foarte grele în care a fost invitat de Lili — colegă cu el la Institutul de Artă Cinematografică și, apoi, exmatriculată din rațiuni politice —, să stea la familia Caramitru. Acolo unde a devenit mentorul adolescentului care, la rându-i, voia să devină regizor. Și, din fericire pentru scena românească, nu a putut face asta fiindcă, timp de doi ani, nu s-a dat examen la Regie, așa că a reușit cu brio la Actorie.
După ce, în 1964, Paul a rămas în Franța, Tânărul Prieten, devenit între timp actor cunoscut, cu turnee în străinătate, a luat o decizia nebună de a-i transporta peste frontieră, în totală ilegalitate, filmele rămase în țară și furate — da, furate! — de la studioul Alexandru Sahia. Un gest care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi însemnat închisoare grea. Și tot ce ar fi fost mai cumplit.
Apoi iarăși au trecut anii și, după ce Paul a devenit, în 1997, consilierul ministrului Culturii Ion Caramitru, ne-am revăzut ba la București, ba la Timișoara, ba la Paris, pe 13, rue Payene, ba la Saint-Augustin. Iar apoi, în 2009, într-o seară Rosy Barbanegra l-a sunat pe Silviu Oravitzan să îi spună că Paul ne-a părăsit. Peste câteva luni, în primăvara lui 2010, ne-am revăzut la Muzeul de Artă și mi-a spus că era foarte mândru că restaurarea clădirii începuse în mandatul lui. Și că nu își imaginase atunci că va fi o clădire atât de frumoasă. Evident că am povestit de Paul și mi-a spus că a fost la înmormântarea lui. Dar ceea ce nu voi uita niciodată este că bărbatul acela atât de elegant și atent la toate detaliile vestimentare purta un palton ce împlinise mai mult de un deceniu, cu „nasturi” din piele răsucită și găici mari, ce semăna izbitor cu paltonul lui Paul.
Așa că, la plecare, când ne-am îmbrățișat, i-am șoptit așa: „În lumea asta numai noi doi știm că porți haina lui Paul pentru sufletul lui”.
