Istoria poștei pe aceste meleaguri bănățene se întinde mult în urmă. Date certe există din epoca stăpânirii romane. Având drumuri întreținute în bună stare și nevoia de a trimite acte, rapoarte, ordine de la centrul de putere al imperiului, Roma, până în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, au dus la primele forme de servicii poștale pe aceste locuri. Erau curieri ce băteau drumurile călare pe orice vreme și cât de repede se putea. Nu era o meserie ușoară. Pericolele erau la tot pasul.
După retragerea armatei și a autorităților imperiale din epoca numită aureliană din anul 271 se pierd în negură și activitățile de curierat de epistole. Peste o mie de ani nu se prea cunosc prea multe date. În perioada de înflorire economică și maximă strălucire reprezentată de domnia lui Matia Corvinus s-a realizat o reorganizare a sistemului de circulație a trimiterilor de tot felul. Atunci s-a introdus primul poştalion și stațiile cu cai de schimb gata de drum. Nici în epoca de administrație otomană nu au decăzut de tot serviciile poștale.
În Austria, primul serviciu de poştă publică ia ființă în anul 1490, lar din 1558, familia Paar obţine concesiunea exploatării circulaţiei poştale pe teritoriul Ungariei, deci şi a Banatului. În 1691 lui Karl Josef conte de Paar i se încredinţează conducerea poştei ungare şi ardelene, până în 1813 domeniul fiind administrat de aceeaşi familie. În primii ani de după 1700 se înfiinţează prima poştă la nivel naţional cu angajaţi în uniformă.
Scurt istoric al poștei în Banat
Dar ce interesează și provincia Banatului a fost naționalizarea serviciilor poștale de la 1 iulie 1722. Cu acest prilej se constituie „Postwagen Hauptexpedition” Adică un fel de inspectorat coordonator al trimiterilor poştale. În 26 iulie 1722, sub denumirea de „cambiatură” ,staţii de poştă aflate la cca 5 mile, s-a organizat transportul persoanelor şi mărfurilor, existând 10 trasee pentru transportul poştal efectuat de firma Banatische Furwesen (Transportul Bănăţean). 30 de staţii erau pe teritoriul actualului judeţ Timiş, 9 în Arad, 3 în Caraş-Severin, 13 în Serbia şi 3 în Ungaria.
Primele reglementări cu adevărat moderne apar în 1723. Se impune noțiunea de secret al corespondenţei şi interdicţia de a reţine, confisca sau distruge scrisorile private. Pentru cei ce nesocoteau aceste reguli existau și pedepse aspre. Au apărut și tarifele standardizate, jumătate din preț era plătit de expeditor şi jumătate de destinatar, la înmânarea scrisorii. Se pare ca era mare nevoie de astfel de servicii din moment ce în 1727 se înfiinţează o a doua societate poștală, „Landkutschen” (Poștalionul), care asigura transportul de călători, colete şi scrisori pe relaţia Timişoara – Viena.
În 1728 se introduc curse poştale zilnice (!) între Timişoara şi celelalte staţii de poştă de pe drumurile principale. În 1722 principala ocupație a serviciului poştal era transportul călătorilor. Din 1749, la Viena a fost creată Comisia Superioară a Diligenţelor, cu rol în stabilirea rutelor oficiale de poştă către principalele oraşe şi puncte de graniţă. Prima ştampilă austriacă a fost folosită la Viena (1751), în zona noastră acestea apărând destul de repede la Reșița în 1752, Timişoara în 1766, Arad-1783. Nici navigația nu a fost lăsată deoparte. Odată cu anul 1772 apare o linie poștală cu barca pe Mureş, de la Cenad spre Aradul Nou până la Lipova.
Timișoara s-a aliniat cu mare repeziciune la aceste noutăți aduse de adminstrația habsburgică.În jurul anului 1750, în urbe, poşta funcţiona în vechiul spital civil orășenesc, unde se găseau grajdurile pentru caii poştei şi un mic han pentru vizitii. În 1840 clădirea a fost mistuită de un incendiu, iar sub conducerea lui Karl Waniczek, poşta s-a mutat în 1860 în sediul administrativ al Banatului, Palatul Dicasterial, la etajul I, unde a funcţionat mult timp în bune condiții, până în anul 1913, când treptat s-a mutat în actualul Palat al Poştelor.
Conform unor raporte din 1811, poştalionul circula pe rutele Reşiţa-Dognecea – Bocşa – Lugoj – Timişoara. O altă linie lega Timişoara – Vârşeţ – Cudrit – Cacova (Grădinari) – Oraviţa – Secaş – Dognecea – Reşiţa. Din anul 1818 se modifică traseul poştal Sibiu – Timişoara, care trecea prin Săcel.
Din 1823 se introduce un precursor al poștei rapide așa numita „Mollepost” (poşta curier), cu diligenţe rapide, vopsite în negru şi galben, cu 5 locuri, destul de confortabile. Anul 1830 reprezintă un nou reper în comunicațiile central europene. Diligenţa circula odată la două săptămâni de la Viena, prin Ofen şi Timişoara, la Sibiu, unde sosea după zece zile. Tot în acelaşi an intră în funcţiune primele căsuţe poştale şi serviciul Post Restant, scrisorile păstrându-se în oficii până la predarea destinatarului.
Din prioritățile tehnice specifice Banatului e important de amintit anul 1854 când se realizează legătura telegrafică între Timişoara şi Viena. In anul 1856 se introduce prima cursă poştală rapidă între Timişoara şi Szeged, cu durata de 12 ore.
1858 – se introduce cursa poştală rapidă Timişoara – Lugoj. Din 1863 se realizează două curse poştale pe zi, cu trenul, pe relaţia Timişoara – Viena. În 1864 reţeaua poştală din Banat era formată din trei oficii poştale mari (Zemun, Kikinda, Belgrad), 92 oficii rurale, 54 expediţii poştale rurale şi trei staţii oficiale de stat (Timişoara, Zemun, Secaş), peste patru ani existând peste 150 oficii şi staţii poştale.
Dupa 1867 serviciile poştale din Banat trec sub administraţia maghiară, Direcţia de Poştă şi Inspectoratul Telegrafic sunt unite în Direcţia Poştală şi Telegrafică a Circumscripţiei Timişoara, sub conducerea lui Johann von Petheo. Probabil că era foarte eficient în tot ce făcea din moment ce după 27 de ani ocupa aceeaşi funcţie! Din 1869, în Banat începe să circule primul vagon poştal pe calea ferată, pe ruta Pesta – Timişoara – Baziaş. Iar din 1871 s-a introdus și pe linia Pesta – Arad. Sunt atestate date că ocazional au circulat transporturi poştale cu trenul încă din 1863 între Timişoara şi Viena.
În Banat, la anul 1910, situaţia se prezinta astfel – 343 oficii poştale stabile, 532 oficii telegrafice; numărul lor a continuat să crească şi după 1910, iar până la declanşarea Primului Război Mondial s-au mai înfiinţat 19 oficii poştale, 66 oficii telegrafice, 1 323 oficii telefonice. Toată acestă activitate a ajuns la niște parametri destul de importanți. Sediul destul de înghesuit de la Palatul Dicasterial a devenit neîncăpător pentru mulțimea de funcționari și aparatura necesară. De la începutul secolului trecut amploarea serviciilor poştale, telefonice şi telegrafice impunea un sediu nou şi spaţios pentru toate aceste servicii. Trebuia ridicată o nouă clădire.
Clădirea care adăposteşte poşta din centrul oraşului a avut, de la bun început, destinaţia actuală. Poșta Mare cum o știe si un copil de școală primară. Terenul a devenit viran odată cu demolarea bastionului numărul patru al Cetății (bastionul Josef). După demolarea fortificaţiilor, Primăria vinde terenurile curațate celor ce aveau planuri temeinice. Cei 1.200 de stânjeni pătraţi ai clădirii de azi au fost cumpăraţi, în anul 1905, de conducerea poştei, pentru 50 de coroane, stânjenul pătrat.
Construcţia începe ceva mai târziu, probabil în 1911, iar în 1913 palatul este ridicat. Planurile clădirii sunt atribuite arhitectului Ignaz Alpar din Budapesta. Dar sunt și voci care susțin că, de fapt, timişoreanul Szekely Laszlo ar fi lucrat la planuri. Mai sunt pomenite și alte două nume, Kiss și Gabor. Adevărul este destul de greu de dibuit. În cele câteva luni de administrație ale armatei regale sârbe s-au pierdut foarte multe acte din arhivă, planurile clădirii, biblioteca şi instalaţiile poştale și aproape toate echipmentele telegrafice și telefonice. Practic toată clădirea a fost devalizată la plecarea trupelor de ocupație. În primăvara anului 1914 Districtul Direcţiei Poştale şi Telegrafice Timişoara deja funcţionează în noul imobil, avându-l ca director pe Eugen Demkö de Balanszky, director adjunct pe dr. Geza von Kovats, iar secretar de poştă şi telegraf pe dr. Heinrich Heller.
În anii interbelici a funcţionat aici o Facultate de poştă şi telecomunicaţii, singura din România, iar în timpul celui de-al doilea război clădirea a adăpostit noua Facultate de construcţii înfiinţată la Timişoara. Tot aici şi-a găsit adăpost Facultatea de geografie care se refugiase din Clujul ocupat. În anii ’50 a fost înfiinţată o creşă şi o grădiniţă a poştei ce a funcționat până în 2010. De-a lungul timpului au mai fost și alte diverse servicii, direcţii, inspectorate. În holul principal a funcționat, între 1968 și 1990, Agenţia de voiaj CFR. Liceul de Poștă a pregătit personal calificat până acum cinci ani, când a fost comasat cu o altă unitate de învățământ din Timișoara, cu liceul feroviarilor. Un centru de pregătire a personalului de specialitate a funcționat, de altfel, încă de la înființare. El există și acum pe hârtie dar nu mai sunt programe de specializare active.
Clădirea își merită cu prisosință titulatura de palat. Este una din cele mai mari imobile din oraș. Are 1.230,6 stânjeni pătraţi, adică 4.426,8 metri pătraţi, din care o bună parte este acoperită de cele două curţi interioare. Faţada nordică spre bd. Revoluţiei, are 36,77 m lungime, iar spatele, către Evidența populației, are 37,6 m, latura de est are 112 m, iar cea de vest (spre banca națională) – 98,7 m lungime. Clădirea are subsol, parter şi părţi cu două şi, respectiv, trei etaje, în care sunt 170 de camere şi 45 de spaţii adiacente şi coridoare. Între 1913 şi 1932 nu a fost nevoie de nici o reparaţie.
Clădirea, renovată după 1990, după câţiva ani de lucrări, are din nou nevoie de lucrări de împrospătare a fațadei și amenajări interioare pentru că ea constituie unul dintre monumentele armonioase, utile şi imposibil de evitat ale oraşului.
Potrivit directorului Poștei Mari din Timișoara,Nicolae Avram, tot aici funcționeză un centru de cazare cu circuit închis pentru specialiștii proprii veniți în oraș. Dar marea problemă este lipsa fondurilor pentru demararea renovarilor extrem de necesare. Aproape jumătate din clădirea actuală nu mai este folosită. Se încearcă închirierea acestor spații. Poate chiar unei unități universitare ce duce lipsa de localuri.
Iată cum una din cele mai mari clădiri din oraş nu este folosită la capacitatea ei, în timp ce atâtea instiuții se înghesuie în spații meschine și improprii.
