Domnul R. este pensionar SNCF, are 75 de ani și de cel puțin cinci ani stă într-un pat de spital. Dar la el acasă, e internat la domiciliu. Domnul R. este căsătorit și, pentru că soția lui e în plină formă, nu are nevoie de o îngrijitoare permanentă. Are doar două infirmiere care vin dimineața și-l spală, îl schimbă, apoi o asistentă care vine și-i dă pastilele, stă lîngă el și se convinge că le bea. Apoi vine medicul să vadă cum se mai simte. De cîteva ori pe săptămînă vine și o kinetoterapeută care-l face pe domnul R să pășească în jurul mesei, ca să nu se anchilozeze de tot; face niște exerciții de întreținere. A, și, zilnic, vine un tehnician care-i schimbă butelia de oxigen. O dată pe săptămînă, (acum, cu coronavirsulul s-a suspendat asta, ceea ce l-a înfuriat pe domnul R.) vine o limuzină dimineața, un taxi încăpător, care-i duce pe domnul R și pe soția lui la un complex sanitar, la 18 km distanță de un oraș din sudul Franței, unde stă toată ziua, e un centru de recuperare, i se fac diverse proceduri, stă toată ziua, mănîncă acolo, iar seara, taxiul îi aduce înapoi, la apartamentul lor. Au avut casă, dar au vîndut-o pentru că: “statul nu te ajută dacă ești proprietar”. Pe ei statul îi ajută, le plătește o parte din chirie, le dă ajutoare pentru curent.
Domnul R are toate aceste cheltuieli plătite de stat, deși domnul R, ca feroviar, are o pensie frumoasă. În medie, o zi de spitalizare, chiar la domiciliu, costă 2500 de euro. Boala lui ține de plămîni și este compensată sută la sută. E un fel de bronșită cronică, pentru că domnul R a fost un fumător înrăit, la care se adaugă un diabet de tip 2. Deci, toate acestea sînt gratuite, statul se simte vinovat că domnul R a fumat și s-a îmbolnăvit, și-l tratează cu atenție. Dar domnul R este nemulțumit, se uită la emisiunile politice și înjură statul care nu face destul pentru cetățeni. Soția îi ține isonul, își amintește că pe vremea în care locuiau la Paris primea și bonuri valorice ca să-și cumpere, de pildă, bijuterii. Din cînd în cînd, nu se știe cum, domnul R. cade din pat și soția cheamă pompierii care vin și-l ridică, îl pun înapoi în pat. Nu plătește nimic pentru asta, pentru că totul i se cuvine.
Domnul R nu crede că există coronavirusul. Mai ales dacă mai bea un pahar, convingerea asta devine și mai puternică. El crede că statul vrea să-i ucidă pe cei ca el, care vor să mai trăiască mulți ani. Jos statul!
Ca domnul R. sînt zeci de mii de pacienți în toată Franța. Chiar sute de mii. Pe o parte din ei îi veți vedea, azi, mîine, poimîine, peste o săptămînă, în statisticile oamenilor răpuși de coronavirus.
Acesta nu este un pamflet, nu e o parabolă. Pacientul francez despre care am vorbit chiar există și se bucură de îngrijirile sistemului medical francez. Un sistem pus în dificultate, acum, în plină pandemie. Despre care domnul R nu crede că există. Nu e de vină coronavirusul, ci statul care nu vrea să-i mai ajute.
Articol apărut pe www.marginaliaetc.ro
