Finalul săptămânii trecute a constituit o provocare pentru stereotipurile și orgoliile multora, deopotrivă politicieni și comentatori ai teatrului politic. Nimeni altul decât prințul MBS — Mohammed bin Salman, al Arabiei Saudite, a găzduit un summit internațional centrat pe conturarea unui format de pace pentru Ucraina. La prima vedere, complet ilogic. După gusturile unor „specialiști” în de toate, un summit complet nerelevant. Iar din cuvântarea lui Dmitri Peskov aflăm că totul era o farsă creată în jurul unui plan menit eșecului dintru început.

În căldura golfului și a orașului antic Jeddah, sâmbătă, 5 august, s-au reunit consilieri pe probleme de securitate din 42 de țări, incluzând patru din cinci membrii BRICS, dar și UE, Sudul Global și Jake Sullivan (USA), o întreagă echipă de la Kiev, condusă de Andriy Yermak, șeful cabinetului prezidențial, precum și, marea surpriză diplomatică, Li Hui, reprezentantul special al președintelui chinez Xi Jinping. Așadar, țări care nu demult erau în conflict, altele care nu prea se așază la aceeași masă, Ucraina și Africa. Cum în presa din România vocea politică a unor țări africane ține mai mult de poveștile din „Epoca de Aur”, prezența acestor lideri pare cu atât mai stranie. A lipsit, desigur, reprezentantul Rusiei. După unele declarații, nici nu a fost invitat, după altele Rusia a declinat participarea odată cu refuzul de a accepta să discute asupra Planului de Pace al președintelui Zelenski. Câtă vreme acolo se cere eliberarea tuturor teritoriilor ucrainene ocupate de Rusia din 2014 până azi, Dmitri Peskov susține că pacea se va discuta numai cu acceptarea „noilor realități teritoriale și ale prevederilor constituționale ale Rusiei”, care statuează Crimeea, Donetsk, Luhansk, Herson și Zaporojie drept teritorii rusești de drept. Cu principiul integrității teritoriale pe masă, întrebarea simplă devine — a cui integritate? A Ucrainei ciuntite de război sau a Noii Rusii?

În urmă cu doar câteva luni a avut loc prima întâlnire „globală” menită să pregătească un plan de pace. Dar aceasta s-a desfășurat în Danemarca, în 24 iunie, cu participarea a doar 15 țări și nu a generat niciun document oficial. Practic, nici summit-ul de la Jeddah nu era menit să producă vreun tratat de pace, nici să ofere prea multe detalii din chimia diplomatică, dar a depășit cu mult reușitele primei tentative. Nu e nevoie să stăm cu urechea lipită de comunicatele vreunei părți spre a înțelege că, de data aceasta, a câștigat toată lumea. Sunt victorii de etapă, de negociere și prezență pe scena internațională, victorii de imagine și de strategie. În cele din urmă, și chinezii, și Saudi Press Agency și Kyiv Post au subliniat discuțiile deschise, părerile mai mult decât diferite, precum și consensul că pacea trebuie să se întemeieze pe recunoașterea și respectarea integrității teritoriale și a suveranității Ucrainei, respectiv pe prevederile dreptului internațional. Interese private, regionale sau temeri globale s-au aliniat în spatele acestei premise. Pentru Ucraina, integritatea teritorială este un fapt ne-negociabil, în timp ce multe țări prezente la Jeddah citesc amenințările tacite ale propriilor frontiere și se văd obligate să susțină cauza Kievului. Pentru alții, aflați, precum Arabia Saudită sau India, în căutarea unui rol mai vocal pe plan internațional, tema dreptului este arma cea mai convingătoare. China a anunțat că participă la întrunire, ascultă și face propuneri, fără a-și asuma explicit vreo poziție. În cele din urmă, a fost foarte activă, sesizând ocaziile care i se oferă și susținând ideea continuării unor asemenea conferințe.

În orice caz, dosarul este complex și nimeni nu poate propune acum o soluție eficientă. Ceea ce mulți, în special în Europa, cred că este o problemă locală, a Ucrainei și Rusiei, sau, mai cinic, doar a Ucrainei, afectează, de fapt, întreaga planetă și, poate, dacă va fi bine instrumentată, să determine multe reforme în mecanismele cooperării globale. Dacă etapa simplistă a înțelegerii războiului drept un conflict ruso-ucrainian a fost depășită de multă lume odată cu salvarea Kievului și cu afirmarea hotărârii lui Zelensky de a refuza să fugă din țară, am avut apoi o etapă ideologică, a raportului dintre autoritarism și speranțe democratice sau, măcar reformiste, a opțiunilor est-vest, a integrării europene sau euro-asiatice.

Numeroși occidentali de toate vârstele au rămas în această etapă și repetă obsesiv lozinci despre conflictul civilizațiilor, despre corupția Estului, despre oligarhi și creștere economică. Ceea ce le scapă este faptul că efectele războiului au depășit cu mult acest context, navigând pe mările internaționale cu teme precum siguranța alimentară, piețe financiare, prețul petrolului, siguranța cibernetică sau cea nucleară, modificările climatice. Pe de altă parte, blocajul în repetarea acelorași formule politice ignoră reluarea instrumentelor coloniale tradiționale care, prin șantaj economic sau financiar, au antrenat, decenii sau secole de-a rândul, țări și populații din teritorii îndepărtate. Rusia crede, acum, că poate readuce aceste țări în jocul ei politic, „cumpărându-le” în schimbul voturilor, al susținerii politice (de pildă, în Adunarea Generală ONU), eventual în schimbul unor avantaje strategice și economice. Necazul este că aproximativ aceeași optică o are și China, care a început mai devreme campania de acaparare a acestor țări în siajul său, fie prin Belt and Road Initiative (noua variantă de drum al mătăsii), dar și Statele Unite, care și-au continuat finanțarea numeroaselor țări africane, chiar dacă mai puțin vocal.

Dincolo de proiectele Marilor Jucători, fosta „Lume a Treia” a învățat ce este suveranitatea și libertatea de a acționa pe piața globală, a aflat că solidaritatea regională este mai de preț decât supunerea și dependența față de fostele metropole coloniale și a început să se organizeze pentru a dobândi o voce — sau mai multe — în acest film. De aceea, se apreciază că și dorința lor de a mai subscrie la vreun proiect terț este mai nuanțată, mai înfrânată de imperativul de a răspunde cu prioritate intereselor locale. Nici Vestul, nici Rusia sau China nu mai au ușa deschisă necondiționat. Desigur, forța manipulării, a instituțiilor media și a geografiei, uneori prea extinse, a planetei ar mai fi putut împiedica speranțele de independență funcțională. Or, tocmai aici țintește noua orientare diplomatică a Kievului. Multe țări din Sudul Global s-au abținut de la a condamna invazia rusă, fără ca aceasta să însemne ignorarea Ucrainei. Pur si simplu, aceste țări au numeroase probleme stringente, precum criza alimentară, sărăcia, modificările climatice, pandemiile. Susțin orice dosar în care se discută integritatea unei alte țări, dar au fost, multe, viciate de propaganda rusă privitoare la noua generație de naziști care au capturat Ucraina și care împiedică implementarea păcii în regiune. Cu vorbele lui Dmitri Peskov, Rusia ar fi fericită să încheie pacea cât mai repede, dar este atacată în fiecare zi și trebuie să se apere.

Demersuri diplomatice

Președintele Zelenski a înțeles că trebuie să depășească formatul dialogului cu Occidentul spre a ținti și „Sudul Global”, adică țările care se confruntă, cumva, cu probleme similare ori au fost, la rândul lor, în situații comparabile. Multe sunt indecise, multe susțin Moscova din rațiuni de dependență energetică sau alimentară. Așadar, într-un joc hibrid și pe o scenă globală pe care se întretaie rețele de interese și cooperări, Ucraina a învățat lecția comunicării complexe cu multiplii actori. Cu celebrul, deja, Plan de Pace al președintelui Zelenski, Kievul încearcă să convingă, să-și prezinte propria viziune, să diversifice sau chiar să schimbe narațiunea globală. Rolul victimei blazate nu i se potrivește și a început un set de dialoguri cu variate categorii de parteneri. A participat la întrunirea G7 de la Hiroshima (19-21 mai), alături de reprezentanți ai Uniunii Africane, Indoneziei, Forumului Insulelor Pacificului, iar în drum spre Țara Soarelui Răsare, a fost invitatul aceluiași prinț saudit la lucrările Ligii Arabe. Regatul saudit și-a manifestat deja dorința de a deveni membru al BRICS, fapt care i-a permis să invite țările acestui grup și, mai presus de orice, să se bucure de prezența reprezentantului Chinei la summit-ul despre Ucraina.

Pe cealaltă parte, Rusia a ieșit din înțelegerea privitoare la exportul de grâne din Ucraina prin Marea Neagră, nu doar pentru a putea ataca porturile și vapoarele. După cum a declarat Vladimir Putin, la întrunirea cu liderii africani pe care a organizat-o la Sankt Petersburg, blocajul asupra Ucrainei a ridicat prețul grânelor pe plan mondial. Aceasta a adus Rusiei un plus de venituri, în baza căruia Moscova ar fi, acum, dispusă să ofere gratuit 25.000-50.000 de tone de grâne fiecăreia dintre cele șase state africane identificate drept cele mai sărace: Burkina Faso, Mali, Somalia, Eritreea, Republica Central Africană și Zimbabwe. Necazul e că la invitația lui Putin au răspuns, anul acesta, doar 19 țări, față de 43 în 2019, și, conform declarațiilor acestora, Rusia a făcut doar o propunere, fără să-și asume un program clar. Cf. Associated Press, promisiunea vizează oferirea acestui ajutor în următoarele patru-cinci luni și este infinit inferioară tradiționalei donații de 750.000 tone care venea prin programul Națiunilor Unite, din hambarele ucrainene. „Ne-am dori implementarea Inițiativei Mării Negre și deschiderea Mării Negre”, a spus președintele sud-african Cyril Ramaphosa. „Nu suntem aici să cerșim donații pentru continentul african!”

Urmează, însă, summit-ul economic al BRICS, programat pentru finalul lunii august, în Africa de Sud, unde lui Vladimir Putin i s-a spus că riscă să fie arestat, în baza mandatului internațional existent. Apoi întrunirea G20, unde, pe lângă temele fierbinți de politici publice, se poate ridica problema aderării Uniunii Africane, ca membru, după modelul Uniunii Europene. În paralel, la Jeddah s-au format grupuri de lucru pe fiecare dintre cele zece puncte ale Planului de Pace al președintelui Zelenski, grupuri care caută cele mai bune soluții și ale căror lideri provin tocmai din țări ale Sudului Global, după cum fiecare s-a oferit să contribuie. Deja, discuția nu se mai poartă la nivel metaforic sau simplist, ideologic, ci pe dosare de politici.

Cele zece capitole mari ale Planului de Pace al Ucrainei sunt: retragerea trupelor rusești și încetarea ostilităților; confirmarea finalului războiului; prevenirea unor noi escaladări militare; asigurarea securității radioactive și nucleare; securitatea energetică; securitatea alimentară în Ucraina și în țările Sudului Global, dependente de exporturile ucrainene; eliberarea ostaticilor și a persoanelor dislocate; implementarea Chartei ONU și restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei; restaurarea justiției în regiune; prevenirea ecocidului (n.n. — genocidului ecologic). Grupurile de lucru formate din diplomați si specialiști din multiple țări urmează să pregătească, împreună cu ambasadorii acreditați la Kiev, textul Planului de Pace în baza căruia se speră organizarea, spre finalul acestui an, a unui summit global pentru încheierea războiului. Cu toate că planul arată extrem de ambițios, reușita este un imperativ pentru mulți actori implicați, având în vedere faptul că efectele au depășit de mult cadrul regional al conflictului. Anul viitor vor fi alegeri prezidențiale în Statele Unite, dar și Arabia Saudită vrea să folosească ocazia spre a-și continua afirmarea diplomatică și a se reabilita pe plan mondial, după implicarea în războiul din Yemen și asasinarea, în 2018,a jurnalistului Jamal Khashoggi. Țările OPEC sunt mai interesate de beneficiile din vânzarea petrolului decât de a susține ambițiile imperialiste ale Rusiei, dacă izolarea acesteia le poate avantaja. Țările africane s-ar bucura să aibă un partener credibil și stabil în hambarele Ucrainei decât să continue să stea la mâna unui Kremlin tot mai imprevizibil. Nici China nu ar ieși în pierdere dacă ar fi acceptată în efortul de reconstrucție a Ucrainei, mai ales dacă aceasta ar veni la pachet cu îngenunchierea Rusiei. Încă nu are curaj să viseze atât de departe, dar nici nu s-ar da în lături să-l facă uitat pe Putin de îndată ce ar întrezări, cu certitudine, luminița de la capătul războiului. Recent, a mijlocit o împăcare istorică între Iran și Arabia Saudită, având, deci, autoritate în fața celor două capitale și putând înclina opțiunile ambilor jucători înspre un profit nu doar economic sau militar și, mai important, în domeniul influenței diplomatice regionale sau macroregionale.

Problema cea mai acută în întreaga ecuație este precauția tot mai pronunțată a Sudului Global de a se mai lăsa antrenat și folosit în conflictele altora. Cu precădere ale celor care i-au subjugat și abuzat. Or, prin invitarea acestor țări nu de partea Europei sau Americii, ci, înainte de toate, a Ucrainei, Zelenski speră să dea mai mare vizibilitate discursului și eforturilor a mai bine de 85% din populația lumii în numele principiilor fundamentale ce leagă aceste țări: suveranitate, non-ingerință, independență. În acest sens, summit-ul de la Jeddah a fost un bun prilej de a deschide discuția și a inventaria nevoile fiecărei părți. Centrul de greutate s-a mutat astfel din estul Ucrainei în dosarele multor țări de pe tot întinsul planetei care aveau nevoie de o asemenea oportunitate spre a-și regla propria voce și a impulsiona reforme în multe aspecte ale vieții politice internaționale. A fost un pas, drumul e lung, dar nu imposibil.