Ovidiu Șandor s-a născut în 1970, în Bihor, iar din 1976 este timișorean. A absolvit Universitatea Politehnica din Timișoara (1995) și a obținut un doctorat în software, la Royal Institute of Technology, Stockholm, Suedia. Este antreprenor, fiind activ mai ales în dezvoltari imobiliare. Proiectele sale City Business Centre Timișoara, The Office Cluj-Napoca și ISHO Timișoara au câstigat premii de arhitectură, urbanism, clădiri verzi etc. Este colecționar de artă românească contemporană și de avangardă, fiind și membru în Comisia de achiziții pentru Europa de Est și Rusia a Muzeului Tate Modern Londra. Inițiator al bienalei Art Encounters și președinte al fundației cu același nume. Co-producător al filmului Aferim!, în regia lui Radu Jude.

Robert Șerban: Aveţi profilul unui om postmodern: specialist în calculatoare, dezvoltator imobiliar, antreprenor, om care reflectează, colecţionar de artă vizuală, tată a doi copii, ins cool, fără să fie excentric. Cum convieţuiesc toate acestea? S-au pacificat zonele de conflict, sau, dimpotrivă, e un război continuu, care nu se vede şi care vă potenţează?

Ovidiu Șandor: Încă din copilărie am avut o atracție puternică către literatură, devorând cărțile greu de găsit pe vremea aceea. În paralel, părinții mei m-au învățat cutuma că în orice oraș ajungi trebuie să vizitezi muzeele principale, iar mama mea mă lua uneori la expozițiile din galeria Helios. Și acum țin minte o lucrare cu un copac în mijlocul unei pajiști acoperite de ceață, lucrare care trona în vitrina galeriei și pe care am privit-o aproape fermecat în toate zilele expoziției, în drumul meu de la școală către casă.

Ulterior însă am fost atras de lumea calculatoarelor, iar educația mea a fost în IT, adică în aria științelor, a analiticului, a exactității. Dar în timpul studiilor mele doctorale, la Institutul Regal Tehnic din Stockholm, am avut ocazia să lucrez într-un laborator multidisciplinar, unde tehnologia era studiată și de designeri, sociologi, etnologi, regizori sau muzicieni. Cred că asta a redeschis în mine un interes mai mare către zona umanului, a artelor, discuțiile cu acești colegi fiind mai mult decât interesante. Ulterior, întors în țară, am început să urmăresc mai atent scena artelor vizuale, mai ales zona contemporană. Iar de aici până la achiziționarea primei lucrări nu e un drum lung. De acolo la a colecționa mai sunt iarăși doar câțiva pași.

Cred că proiectele imobiliare pe care le dezvolt nu sunt complet străine de artă. În sensul că ele nu sunt investiții făcute strict pe criterii financiare, ci sunt proiecte pe care le fac din plăcere. Am avut norocul să lucrez de la început cu oameni (aici mă gândesc mai ales la arhitecți, precum Vlad Gaivoronschi) care mi-au deschis ochii la partea mai puțin vizibilă a proiectelor. Acea parte subiectivă, umană, mai greu de captat sau definit, acea parte care face ca o clădire sau un ansamblu să aibă calitate, spirit, esență. Nu ne uităm doar la metri pătrați, la costuri sau venituri, ci purtăm cu arhitecții discuții despre natura orașului, despre oamenii care vor trăi sau lucra în clădiri, discutăm despre tendințele vieții contemporane, despre balansul dintre spațiul public, cel semi-public și spațiul privat necesar fiecăruia. Vorbim despre estetică, echilibru, referințe filosofice și culturale, comunități, modernitate, viitor, adică foarte multe concepte de care și cultura, și arta vizuală sunt preocupate. Normal că explorările mele în zona culturală alimentează și ele acele discuții și deciziile aferente.

Așa cum a colecționa nu e doar artă și sensibilitate. A colecționa e definit ca un demers structurat, gândit, planificat (măcar într-o oarecare măsură). Adică un demers care nu ține cont doar de suflet, ci foarte mult și de minte. De altfel, mulți colecționari sunt oameni analitici, atenți, studioși, mulți dintre cei activi internațional având profile asemănătoare cu al meu: antreprenori, oameni care lucrează cu tehnologie sau finanțe etc. Iar ceea ce îi unește e o formă de curiozitate, de dorință de cunoaștere și înțelegere, de explorare a acestei laturi subiective a vieții din jurul nostru. Așa că partea stângă a creierului lucrează în tandem cu partea dreaptă atât în proiectele mele, în pasiunile mele, cât și în celelalte aspecte ale vieții mele. Uneori mai armonic și mai în balans, alteori, poate, „în tensiune”, cum spui tu.

R.Ș.: Are arta consecinţe, cum susţinea Bertlot Brecht? Dacă da, cum lucrează ea, cum credeţi că influenţează lumea, cu toate ale ei — politică, economie, cultură etc.?

O.Ș.: Ca orice formă de cultură, și arta are consecințe. Cred că arta contemporană, prin natura ei de senzor sensibil la ceea ce se întâmplă în societate, fie că vorbim de social, de cultural, de economic, de politic, oferă o lentilă specială prin care putem vedea lumea cu alți ochi. Sensibilitatea cu care e înzestrat artistul funcționează, după mine, ca un gest de dare la o parte a unor draperii, permițându-ne să percepem lumea altfel. Consecințele artei contemporane cred că sunt vizibile. Vizualul a devenit componentă poate principală de comunicare culturală, socială, politică și comercială. Suntem înconjurați de artă, de fotografie, de video sau publicitate. Vizualul formează curente de opinie, formatează gusturi, direcționează intersul. Recent vânduta lucrare „de Da Vinci”, la un preț record, a alimentat multe discuții despre valoare, societate, cultură și nu numai. Iar aceste discuții nu sunt fără consecințe.

Arta e și din ce în ce mai implicată politic și social. Și la noi, artiștii au fost în rândurile întâi ale unor mișcări importante. Aici îmi e la îndemână exemplul lui Dan Perjovschi și desenele lui care au devenit simbol al mișcării de salvare a Roșiei Montane. Implicare ce a avut consecințe sociale, materiale, politice. Dar și în zona mai puțin activistă, într-un mod subtil, arta nu rămâne fără consecințe.

R.Ș.: Sunteţi unul dintre puţinii, dar importanţii, colecţionari de artă contemporană. Ce fel de lucrări vă atrag şi care sunt artiştii vizuali ce vă suscită interesul?

O.Ș.: Din păcate, în țară, suntem, într-adevăr, doar o mână de colecționari. În lume însă numărul colecționarilor este foarte mare și într-o creștere puternică. Interesul meu este destul de eclectic. Cu siguranță, colecția mea are un fir roșu care leagă alegerile făcute de mine, dar acest fir roșu e încă subconștient, neexplicit, așa încât nu îl pot descrie în cuvinte. Dar pot indica câteva zone de interes. Sunt pasionat, de exemplu, de o anumită artă non-oficială a anilor ’70, începând cu Ana Lupaș, Sigma, Ștefan Bertalan, Ion Grigorescu, Horia Bernea (perioada lui de început). A fost un moment în istorie cu o efervescență interesantă, mai ales în acel context socio-istoric. Îmi plac artiștii conceptuali, poate nu surprinzător pentru educația mea analitică — Andrei Cădere, Ana Lupaș, dar și mai tinerii Andra Ursuța, Ioana Nemeș sau Ciprian Mureșan. Interesul meu merge însă și în zona ceva mai tradițională a picturii — Țuculescu, Ioana Bătrânu, Florin Mitroi, Victor Man —, dar și către performance și experiment — Paul Neagu, Decebal Scriba —, video — Ion Grigorescu, Mircea Cantor —, sau fotografie — Brassai, Andrei Pandele, Michele Bressan. În paralel, colecția cuprinde și o parte de avangardă istorică în care se regăsesc nume precum Arthur Segal, Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim sau Jean David.

R.Ș.: Bienala de Artă de la Timişoara, al cărui inițiator sunteţi, are deja două ediţii. În 2021, când Timişoara va fi Capitală Culturală Europeană, se va desfăşura ediţia a IV-a. Veţi pregăti ceva special cu acea ocazie?

O.Ș.: După o a doua ediție, în 2017, ediție care a avut reverberații pozitive nu doar în țară, dar și în Europa și în lume, pregătim anul 2019. Ediția 2021, cea de-a patra, desigur că o gândim ca pe una specială. E puțin devreme să definim conceptul, dar vom încerca să oferim surprize. Ne dorim ca până atunci Art Encounters să fie așezat deja foarte bine și să fie recunoscut ca fiind cea mai importantă bienală de artă contemporană între Istanbul și Veneția. Importantă atât prin calitatea artei și a artiștilor care își dau întâlnire aici, prin demersul curatorial, cât și prin însemnătatea pe care Timișoara trebuie să și-o reclame în cultură. Un eveniment care, dincolo de expoziții, să continue programul ambițios așezat în jurul lucrărilor de artă: partea de educație, partea de sprijinire a creației tinerilor artiști, partea de conectare în și prin Art Encounters a scenei românești cu scena internațională largă, așezarea unor colaborări instituționale internaționale etc.

R.Ș.: Sunteţi implicat în managementul cultural, dar sunteţi şi un consumator de cultură. Călătoriți mult, citiți, vedeți, sunteți informat, comparați. Cum se prezintă Timişoara, din punct de vedere cultural? Cât de bine va face faţă uriaşei provocări de peste trei ani? Care îi sunt minusurile, unde ar trebui lucrat?

O.Ș.: Timișoara e într-o poziție delicată, actualmente, din punct de vedere cultural. Cred că ea poate fi definită de unii ca fiind în zona unei culturi aproape provinciale, cu anumite momente sau demersuri care o apropie de anumite zone de performanță. Cred însă că există mult potențial, mai ales datorită unor persoane care, fiecare în zona lor de activitate, pot fi vectorii unui salt; cred că asta ar trebui folosit pentru potențarea demersului 2021. Văd într-adevăr proiectul 2021 ca pe o mare provocare. E grozav ca am câștigat, dar acum trebuie să ne asigurăm ca el va fi și bine implementat. E un proiect uriaș, ambițios, și încă nu știu cum va reuși echipa să motiveze și să atragă în angrenajul necesar energiile, forțele, oamenii fără de care acest demers e, dacă nu imposibil, cel puțin extrem de complicat. E dificil să scrii un proiect, să găsești concepte, formulări atractive, fire narative. Totuși, mult mai complex și complicat este să construiești un demers amplu, care să fie în stare să pună în scenă toate acele lucruri, mai ales când e vorba de un proiect al unei comunități largi.

Cred că avem un Bidbook bine conceput, scris de un număr important de persoane și entități culturale din Timișoara și cred că este esențial să ne asigurăm că el va fi implementat ca atare. Scopul declarat acolo, de a obține nu doar un an plin de evenimente, ci și o dezvoltare durabilă a scenei culturale locale, mi se pare cel mai important aspect. Cred că ceea ce trebuie evitat este un program care să pună accentul pe trupe și instituții externe și care să reducă rolul evenimentelor și organizațiilor culturale locale. Din acest punct de vedere trebuie un echilibru matur și atenție la ce rămâne după eveniment. Iar prin ce rămâne nu mă refer doar la o infrastructură nouă sau la vreun centru nou creat, ci la o scenă culturală mai diversă, cu mai multă experință, mai profesionalizată, mult mai vibrantă, conectată internațional pe multiple canale, cu un public mai larg, mai deschis către forme cât mai diverse de cultură, dar și un turism cu o componentă culturală importantă.

A trecut deja un an și mai sunt doar trei. Cred că demersurile sunt încă incipiente și a rămas extrem de mult de făcut, într-un timp foarte scurt. Poate Timișoara? Cred că are ingredientele, oamenii și un traseu bine desenat in Bidbook. Rămâne să ni se ofere un concept artistic care să ne încânte pe toți, să ne mobilizeze energiile, să coaguleze cu adevărat instituțiile și oamenii orașului, să așeze niște mecanisme de cooperare deschise în mod real către parteneriate și un management care să planifice, coordoneze și execute cele necesare realizării proiectului definit în Bidbook, într-un mod echilibrat, transparent, spre binele întregii comunități a orașului.

R.Ș.: Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Dacă aţi avea posibilitatea să înfiinţaţi trei obiective, nu neapărat culturale, care să facă bine Timişoarei, care ar fi acestea?

O.Ș.: Lista ar fi lungă. Dacă vorbim de dezvoltarea orașului din punct de vedere urbanistic și economic însă, pot numi ușor obiectivul numărul unu: înlocuirea formei actuale a căii ferate care străbate orașul. Fie prin ridicarea pe estacadă, fie coborârea sub pământ, cu peroane de oprire în câteva puncte bine alese în interiorul Timișoarei. Acest lucru ar trebui coroborat cu introducerea unui S-bahn care să lege, la intervale regulate, satele și orașele din jurul Timișoarei. Acest S-bahn ar trebui să asigure și o legătură regulată și rapidă cu aeroportul, dar și cu Aradul, aspect care ar întări poziția polului pe care cele două orașe o articulează în vestul țării și în regiune. Cred că aeroportul are nevoie urgentă de un terminal nou, modern, mai spațios, care să permită creșterea numărului de vizitatori. Alte orașe secundare din țară au deja astfel de terminale. Ideal ar fi fost să îl avem deja pentru 2021, dar termenul acesta cred că, din păcate, e ratat. Ideea unui terminal nou nu trebuie însă abandonată.

Pe zona culturală, consider că cea mai importantă infrastructură ar fi o sală multifuncțională de capacitate mare, care să permită cultură, divertisment și sport. Ar mai fi apoi renovarea/extinderea unora dintre spațiile culturale existente, dar și intervenții de renovare/extindere a unor clădiri nefolosite actualmente, care ar trebui integrate în circuitul cultural (clădiri industriale din patrimoniul primăriei sau al regiilor din subordine, fostele cinematografe etc.).