Nu mi-a plăcut aproape deloc surpriza acestei ediții a Oscarurilor! În opinia mea, filmul Parasite al sud-coreeanului Boong Joon-ho a cules laurii Academiei americane fiindcă, în cheie metaforică, este un evident manifest anticapitalist ce nu își reprimă nimic. Inclusiv apocalipsa de carnaval din finalul filmului, în care totul este hăcuit într-o hecatombă evident ritualică. Poate puțin leninistă. Asta fiindcă, fără să vreau, scena asta m-a dus cu gândul la uciderea Romanovilor, dar ăsta e un gând mult prea complicat și cred că deja am iritat prea mult cititorii. E clar, sunt depășit de vremuri și, dacă vreți să știți, nu aș mai vedea a doua oară un asemenea film de Oscar. Nici Slumdog millionaire, nici Birdman, nici The Revenant, niște succese mai degrabă de operetă.

În materie de filme sunt un reacţionar, un învechit, un bombănitor şi nu îmi plac prea mult filmele ce trec de anii ’90. Tot mai multe ţâţe sub un singur decolteu, tot mai accentuate actriţe fesiere, tot mai apretată corectitudine politică, tot mai mult computer igrasios în imagine şi tot mai multă demenţă în loc de nebunie. Tiruri întregi de probleme inventate, personaje fără subconştient, care vor să sugă din nefericire ca dintr-un Pepsi Light, să nu se obezeze nevrotic. Ştiți ce nu se mai vede prin filme? Nicio tipesă de anvergura Giuliettei Masina. Căutați filmul lui Fellini, Nopţile Cabiriei, ca să înţelegeți cum poate intra o actriţă-femeie într-un local de lux legănându-şi poşeta. Ați ghicit, mie îmi plac altfel de filme. Alea sovietice şi postsovietice, poloneze, ceheşti, italieneşti, sud-coreene, franţuzeşti, spanioleşti, destule nemţești. Puţine, destul de puţine filme americane. Luat la repezeală, dintre regizorii americani ai ultimilor 40 de ani, frecventez Jarmusch şi Linklater. Îmi place Dead Man, dar aş fi preferat să nu îl văd pe Johnny Depp cât îi de tâmpiţel la Jay Leno. Un film american ce mereu îmi vine în gând e There will be blood, în regia lui Paul Thomas Anderson. Mai precis, mă gândesc la jocul senzațional al lui Daniel Day-Lewis. La limita suportabilului de verbios şi filozofard, am văzut de trei ori Waking life al lui Linklater. Un fel de desen animat. De fapt, un desen suprapus peste celuloid, tot aşa cum visele sunt osânza suprasensibilă a stării de veghe. Pentru inşii mult prea echilibraţi, eu găsesc că e un excelent dezechilibrant. Iar, dacă vreți exemple de desene animate de clasă, îmi plac mult Mary and Max.

Și nu mă satur de Bergman, de Fellini, Tati, Visconti, Passolini, de Kurosawa, de Tarkovsky (Nostalgia, cu precădere), de Mihalkov (plus cinematografia sovietică și câțiva noi, cum ar fi Sokurov, Lunghin și Zvyagintsev), de Woody Allen cel Vechi (spre deosebire de turistul din ultimii ani), de frații Coen, de Lars von Trier, de mulți nemți, între care neapărat Haneke (cu Panglica albă) și Fatih Akin. Nu mă satur de Kim ki-Duk (pe care îl ador în aproape toate filmele), de turcul Ceylan, de finlandezul Kaurismäki, de suedezul Roy Anderson ce oprește nebunia să o vezi mai bine în nemișcarea actorilor. În 2016, când a murit iranianul Kiarostami, am lăcrimat fiindcă mi-l imaginam înmormântat într-un taxi ce nu mai putea să oprească. Și am uitat atâția. Polonezii, cehii, ungurii, iugoslavii sub comunism, de la Wajda, Polanski (Cuțitul în apă), la Menzel, Forman, Jancsó, Tarr, Mészáros, Kusturica. Spaniolii, evident: Buñuel, Erice, Saura, Bardem, Almodovar. Iar filmul inimii mele de la Oscarururile din acest an e Dolor y Gloria, al unui Pedro Almodovar atât de senin.

De ce am enumerate atât de mulți regizori acum? Fiindcă, după ce văd filmele lor, simt nevoia să închid ochii și, așa, să mă inspectez atent ca și cum aș fi pierdut ceva din mine acolo.