„Trăim vremuri grele”. Iată propoziția! Iar cum la-nceput a fost Cuvântul, ecce homo, iată, dacă vreți, și românul! Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc… Mă gândesc de când aud asta. De 10, 20, 30 de ani? Sau, să nu-mi spun vârsta, de când mă știu?
Ei bine, „de când mă știu” e răspunsul corect. Iar completarea acestui oftat istoric e, ați ghicit!: „era mai bine înainte”. Așa că și azi, ca și ieri, ca și mâine.
Dar nimic mai în firescul omului decât să-și toarne în ureche, în loc de cafea, zaharina asta lexicală. E el, omul, de vină? Nu, deloc, el n-a cerut vremuri, i s-au dat. (Și sunt rele!) N-a cerut timp, i s-a dat. De ce? Ca să i se ia. (Ce timp rău!) Bietul de el, de om! Bietul de mine!
Și așa mergem mai departe supraviețuind eroic.
Pandemia ne mai lipsea ca să cădem în voce. În vocea interioară ce ne șoptește: „trăim vremuri grele”. Dar nu de confirmarea asta aveam nevoie. Nu trebuia o pandemie să ne spună ce știam dinainte. Și mai ales o „atâta” pandemie. Una mai scurtă era de-ajuns.
Una de-a lui Sorin Cîmpeanu, ministrul începutului de săptămână. În cazul căruia, omul e stilul. Unul șlefuit în al treilea mandat de rector. Al treilea printr-o chichiță la care au recurs și alții. Destui. Al treilea mandat sau pe viață, cum deja e legal, posibilitate în fața căreia Ministrul Educației ne spunea: „una e să poți candida, și alta să fii ales”. Corect, dar cât de falsă a doua parte a declarației! „Alta să fii ales” e una și, fără îndoială, totuna cu „să poți candida”. Fiindcă, în două-trei mandate, dacă ești un „bun” rector, ești pe viață. De ce? Foarte simplu: pentru că obediența nu s-a născut la sat. Și apropo de stilul omului Cîmpeanu. Luni, după reluarea cursurilor, ministrul, mândru că a deschis ușile claselor, afirma cu tărie, referindu-se la prezența fizică a elevilor în școli: „îmi asum!”. Stil nu glumă. Adică să facem să fie bine, ca să nu fie bine, fără a-l implica aici mai mult pe bravul, în ale educației, Gheorghe Hagi.
Așadar, sub acest „îmi asum” suntem noi — vaccinații, nevaccinații, vinovați și pentru una, și pentru alta. Și tot aici, cu noi, sunt și Simion, și Șoșoacă. Vaccinați, nevaccinați? Treaba lor sau treaba noastră? A noastră, fiindcă, dacă sunt vaccinați, vina lor e uriașă, nu doar mare.
Totuși, oameni suntem cu toții. Și vrem să fim între oameni, nu între noi înșine și nici cu noi înșine prea mult timp. Timp? Da, dușmanul nostru de viață, nu de moarte, căci până la ea ne mănâncă zilele. Sfintele zile. Care, dacă sunt frumoase în noiembrie, e rău, e încălzire globală, iar dacă sunt urâte, e tot rău, că e toamnă târziu și nu ne place.
Apropo, mai știm oare să agățăm o zi? Una de primăvară, neapărat de primăvara ce va veni? Să fluierăm după ea ca niște golani acriți de halbe după o bunăciune? Să o curtăm ca niște gentlemeni la patru ace pe o tânără superbă?
Nu contează stilul. Dar orele, cele 24 ale fiecărei zile? Ele contează. Trebuie agățate. Și nu în cui. Fiindcă sunt grele și s-ar putea să cadă cu tencuială cu tot. Grele ca vremurile pentru care ar trebui făcute ore remediale. Fiindcă meditații se fac pe rupte.
