Părăsim calea deja bătătorit a imprejurimilor de vis ale munților din zona Megadia- Băile Herculae, pentru o porioadă mai mult sau puțin scurt. Poate o vom revedea cu ochii minții în alte episoade de călătorie imaginară prin pătratul aproape echidistant al Banatului. Dar asemenea călătorului ce vrea să afle totul ne continuam periplul tot prin zona de sud a provinciei dar în parte sa mai de la asfințit. Acolo unde se întretaie drumurile ce vin de la pustă cu dealurile miniere și cu cele două minunate chei ce taie munții și dealurile și se varsă mai apoi in Dunăre. Este vorba de Nera și de Caraș. Ambele își aduna apele cam de prin aceleași locuri și se varsă în fluviu destul de aproape unul de altul. Nera formează chiar o mică deltă ce desparte acum Serbia de România iar Carașul mai străbate o bucată prin câmpia de sud a banatului sârbesc și tot în fluviu își încheie traseul la început tumultuos iar apoi destul de liniștit.
Un adevărat pol de congruență și de dezvoltare locală a fost timp de peste două secole adevăarta capitală a acestor locuri Oravița. Obtuzitatea unor politicieni ce au dorit mult mai mult gloria personală decât un bine comun au dus la fracturare acestei zone de sud a provinciei între două țări desfăcând în bucăți nefuncționale un întreg ce a fost gândit să meargă foarte bine, ca uns, doar într-un ansamblu.
Oravița pentru români este un loc al miracolelor unde la tot pasul se pot aminti de premiere ce au fost la vremea lor ceva la fel de contemporan cu avântul științific dar și cultural ca oriunde pe teritoriul Europei Centrale.
Dacă este să pomenim doar câteva din aceste premiere și este dovada că aici s-a gândit mult înaintea vremurilor.
Unul din cel mai vechi teatre din acestă parte de lume, dar sigur primul din România actuală a fost ridicat aici. Sigur că spectacole de teatru au mai fost ici colo. În clădiri improvizate și neadecvate. Sau în cortuei și bâlciuri. Dar La Oravița vorbim de o clădire anume ridicată din zidărie pentru a dăinui chiar și în zilele noastre.
Viața culturală destul de intensă a locuitorilor târgului a cerut cas aici să apară o instituție anume, Destul de multe trupe de teatru veneau în turneui și avau nevoie de o sală a nume gândită pentru dramaturgie. Teatrul din Oravița a fost construit în anul 1816 după modelul celui din capitală Burgtheater din capitala Viena. Evident la altă scară dar la fel de impunător cu linii ce încă atrag prin eleganță. De asemenea, reprezintă prima clădire de teatru din Banat construită din piatră.
Clădirea Teatrului din Oravița a fost construită în stil baroc vienez ce era, cum este și firesc, la modă la începuturile secolului al XIX-lea. Austria tocmai iesea din războiaele napoleoniene și pornea la drum ca mare putere imperială cu acest nou nume.
O altă prioritate ce a pornit în acest teatru este folosirea unui nou sistem ce era revoluționar la acea vreme. Poate a fost inspirația zonelor de mină din jur. Se știe că în minerit flacăra de acetilenă folosită, judicios în anumite lămpi, era un mod de a preveni exploziile de gaz metan. Aici în locul lumânărilor au fost folosite lămpi cu acetilenă. Ele dădeau o lumină mult mai albă și mai stabilă ce păreau din altă lume. Sporeau strălucirea montărilor dramatic.
Inițiativa teatrului a aparținut unor intreprizători locali, dintre care unul este pomenit ca director al mineritului local. Banii au venit chiar și de la locuitorii din satele din împrejurimi. În anul 1817, o companie locală de teatru de amatori a deschis stagiunea cu o anumită piesă ce a rămas consemnată ca: „Die Beschämte Eifersucht („Geloasa gelozie”). Inauguraea se pare că a prilejuit și vizita impăratului Francisc I și a impărătesei Carolina Augusta ce au venit la drum în regiunea pe care o stăpâneau.
Se mai consemneză că în anul 1838 au fost amenajate sălile de cazinou de la parterul clădiri. După mai mult de trei sferturi de veac clădirea este destul de degradată de intemperii dar chiar și de un foc ce a izbucnir la um moment dat.
Au fost găsite fondurile necesare și în anul 1893 au pornit ample lucrări de renovare. Șantierul nu a ținut prea mult timp și teatrul ma fost redeschis cu o nouă strălucie. La eveniment a sosit de la Budapesta insuși ministrul Ágoston Trefort. Discursurile entuziaste au fost ținute în trei limbi. Au prezentate dramatizări după sfârșitul romanului „Die Frau Kaffeesiederin” și „Mama lui Ștefan cel Mare”. Cu multe suișuri și coborâșuri la trenumitul teatru orăvișean au continuat cu hopuri activitășile culturale. Acum aici există un muzeu de istorie a teatrului dar și de istorie locală pe lângă o bibliotecă publică. Muzeul are divese secții din care se pot aminti câteva. Cele de istorie, geografie istorică, etnografie-folclor, arhiva documentară și biblioteca „Sim.Sam.Moldovan-Ionel Bota” ce cuprinde o bogata colecție de de carte și presă veche.
În anul 1968, a luat ființă expoziția permanentă de istoria culturii care a fost reorganizată pe mbaze mai moderne în anii 1973 și 1982.
Aici o minte iscoditoare și deschiă poate admira în voie tipărituri, manuscrise, afișe și documente, costume ,recuzită, accesorii. Printre piesele de certă valoare de unicat, se remarcă lista originală de subscripție pentru construirea teatrului (1817), și afișele trupei G.A.Petculescu, prima trupă profesională din Ardeal și Banat.
Cel ce a fost la începuturi un vajnic îndrăgosti de scenă și a cutreierat multe meleaguri, Mihai Eminescu, a ajuns și la Oravița. În timpul turneului din anul 1868 la data de 1 și 2 septembrie trupa Mihail Pascaly, cu celbrul ei sufleor și traducător, au dat câteva reprezentașii aici pentru populația românească locală. A fost o primire deosebită. Actorii moldavi au fost văzuți prima dată în Banat și au avut un suces nebun tocmai prin limba comună în aare au fost înțeleși.
Pe scândurile binei plină de colbul istorie, au mai urcat șiruri de personalități. Aici au veni să joace trupe din multe țări ca : Germania, Austria, Ungaria ba ciar și Naționalul bucureștean a juns cu numeroase prilejuri în acest colț de țară. Aici au fost primiți cu onoruriole cuvenite pe lângă Mihai Eminescu și personalități ca: George Enescu ce a fost încântat de locuri văzute.
Dacă este să reluam lista de premiere, trebuie amintit că în sala teatrului din Oravița, s-a jucat în premieră o primă încercare de operetă românească. Ulterior devenită cunoscută pe toate marile scene aici a fost auzită prima oară opereta „Crai Nou” a lui Ciprian Porumbescu. Nefericul destin al compozitoruli avea să se încheie prea timpuri. Lucrarea a fost trimisă ulterior lui I.L.Caragiale pentru a o oune în scenă la Teatru Național din București unde se afla în misia de director general.
O altă premieră ce se leagă de aceste meleaguri este la fel de celebra cale ferată ce a legat Oravița cea minieră de cel mai apropieat port dunărean ce se afla pe atunci la Baziaș. Acum Baziașul este doar o umbră ce înceracă să renască cu greu după multe decenii de abandonare. |Doar la emisiunea despre „cotele apelor Dunării” se pomenea de locul de intrare a fluviului în țară. Cei mai cunoscători mai pot să amintească și de maăstirea orodoxă ce este un jalon al culturii sârbe printre cele mai vechi din aceste meleaguri. Dar în rest nnimic nu se mai cunoaște despre Baziaș. A trecut de mut gloria portului și gării de la capăt de linie.
Calea ferată a fost prima cale construită pe cuprinsul actual al Românie. S-a dat folosință la 20 august 1854. Adică la cele mai timpurii momente al transportului feroviar european, fiind depășită de doar foarte puține altele. În prezent linia mai este funcțională doar pe un sector mai redus între Oravița și Iam. Trecea prin teritoriul sârbesc și apoi intrarea din npou pe teritoriul românesc ar complica foarte mult lucrurile.
O altă cale ferată ce nu are egal pe la noi est la fel de celebra calea ferată Oravița – Anina. Este pomenită, pe bună dreptate, ca fiind una din cele mai frumoase linii de cale ferată din Europa, doar ca nu este pusă deloc în valoare. A fost dată în folosință în anul 1863 și este cea mai veche linie ferată montană din România. Pentru acea epoca a dat măsura ingeniozității inginerilor ce au înfrunta cle mai abrupte pante și cele mai strânse curbe cu care s-a lucrat până atunci. Doar la tot atât de faimoasă cale ferată din munții Siemerig au mai fost aplicate astfel de concepții novatoare. Chaie și peisajul dintre stânci este cam identic ce a dus cu trecerea vremii să fie asemuite cele două căi. Cu mândrie localnicii, și numai, numesc minunea ca fiind „Siemeringul bănățean”.
Ce nu prea știe călătorul grăbit ce nu are ochi decât pentru urgențe sale iar localnicul este deja obișnuit cu ineditul ca fiind ceva banal, este peronul din gara Oravița. Din cauza terenului înclinat de pe o coastă de deal aici s-a aplicat o soluție tehnică ciudată. Peronul se află la întâiul etajul al gării. Poate in era tehnologiilor nu este ceva de mirare. Dar cu un nveac și jumătate în urmă nu s-a mia pomenit ca trenul sa tragă la peron la etaj.
Dacă ar fi fost doar astea curiozitățile și prioritășile Oraviței și tot ar fi fost suficiente pentru a fi folosite mai cu chibzuintă pentr a face un centru de atracție turistică. Dar sunt încă multe altele ce nu prea au fost exploate.
Cea mai veche farmacie montanistică, „La vulturul negru”, fondată în 11793 și atestată din 1796, după cum confirmă o placă de aducere aminte de la intrar se află pe strada 1 Decembrie 1918 la numărul 17.
Minunata poziție geografică a orașului, ce se află în aproperea liniei imaginare a paralelei de 45 de grad, ce a imprumutat din echilibrul său locurilor ce sunt atât la munte cât și la câmpie în apropiere de marile orașe ale Reșiței, ori a Moldovei-Noi dar și a mai micilor Bozovici sau Anina, nu umbresc deloc târgul Oraviței. Sunt mult de văzut și cerceta pe acolo. Tot de aici se deschid o seamă de trasee turistice ce pornesc către munte sau către fluviu. Locul merită cu prisosință episoadele următoare din acestă nesfârșită poveste a Banatului.