În ultima vreme, i-am tot auzit pe unii și pe alții vorbind sau scriind despre „orașul de 15 minute”. Unii dintre ei – cei mai puțini – chiar au priceput despre ceea ce vorbesc sau despre ceea ce scriu. Cei mai mulți însă băteau câmpii, dovedind că nu au citit niciodată nici măcar un manual generalist de drept administrativ, de știință a administrației publice sau de management public. O pleiadă de pseudo-juriști, de semi-politologi, de sferto-economiști, de cvasi-sociologi, de jurnaliști sau de politicieni care și-au promovat examenul de bacalaureat pe la 30 de ani, își bat gura și își chinuie mintea neinstruită cu un subiect extrem de serios: „orașul de 15 minute”. Astfel stând lucrurile, socotesc ca fiind util pentru cititorii mei să îi lămuresc și, mai ales, să le alung spaimele legate de acest foarte interesant subiect.

„Orașul de 15 minute” este un concept care amintește de așa-numitul „socialism municipal”, o formă de organizare urbană pe marginea căreia au teoretizat, încă din secolul al XIX-lea, profesorii Lorenz von Stein (austriac) și Léon Duguit (francez). Primul a predat la Universitatea din Viena cursuri de știință a administrației publice, iar cel de-al doilea, cursuri de drept constituțional și de drept administrativ la Universitatea din Bordeaux. Numele celor doi se leagă de foarte vestita școală de drept public, rămasă în istorie sub numele de Școală a serviciului public. Observația nu e lipsită de importanță. Pentru că „socialismul municipal” acoperă o formă de organizare a comunităților urbane, cărora autoritățile administrației publice locale (în mod prioritar) și cele ale administrației publice centrale (cu totul subsidiar) le pun la dispoziție o vastă și foarte consistentă rețea de servicii publice, maximal accesibile pentru cei mai mulți dintre membrii acestor comunități, mai ales prin absența sau prin nivelul foarte scăzut al tarifelor ori al prețurilor de acces. Băi publice, iluminat stradal, transport public, unități de asistență sanitară, școli, teatre sau servicii de autorizare a edificării construcțiilor ori a desfășurării unor multiple și variate activități economice, la care se adaugă prezența la nivelul cartierelor și chiar a străzilor, a unor importante forțe polițienești de conservare și, la nevoie, de recuperare rapidă a siguranței și a liniștii publice, toate fac parte din instrumentarul modului de organizare a comunităților umane în forme specifice „socialismului municipal”. Cel mai probabil, pe liberali îi înspăimântă chiar și această expresie, care – într-adevăr – implică și obligă la o socializare a proprietății și, totodată, la o limitare a libertății individuale, mai ales a celei de mișcare, dar și a celei antreprenoriale. Să revenim acum la „orașul de 15 minute”.

Din capul locului, în privința acestui concept se impun a fi spuse două lucruri: (i) el reprezintă o soluție de (re)organizare urbană folositoare pentru marile orașe, cu populație numeroasă și în interiorul cărora circulația autovehiculelor individuale este sufocantă, poluarea ridicată, iar nervozitatea colectivă larg răspândită; (ii) denumirea lui este o metaforă, dat fiind faptul că, în funcție de specificul orașului supus unei astfel de (re)organizări, se poate ajunge la „orașul în 20, în 25 sau în 30 de minute” (durata din urmă fiind limita maximă admisă de specialiști, dincolo de care conceptul este pur și simplu deturnat).

Trecerea la un model de tipul „orașul în 15 minute” presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape: (i) sectorializarea orașului, fie în forma unor multiple cercuri concentrice, cu diametre în progresie (de la un cerc mic, care acoperă „centrul” orașului, la cercuri din ce în ce mai mari, care acoperă noi și noi suprafețe, până la atingerea „graniței” acestei unități administrativ-teritoriale), fie în forma „feliilor de tort” (care implică trasarea unor linii de împărțire teritorială, după „modelul razelor de soare”), fie, în sfârșit, în forma „patrulaterelor grecești” (care presupune trasarea unor linii de demarcație a suprafeței citadine, după „modelul tablei de șah”); (ii) impunerea graduală (deci, treptată) a unor interdicții (începând cu primul sector și continuând cu al doilea, cu al treilea ș.a.m.d.), care pot privi, în primul rând, interzicerea circulației cu autoturismul personal în interiorul sectorului reglementat și care trebuie conjugate cu instalarea unei vaste rețele sistematizat integrate, de transport public local, a cărei eficiență ridicată să fie determinată mai ales de absența circulației pe drumurile publice a autovehiculelor individuale; (iii) amplasarea în sectorul primordial reglementat a unei dense rețele de servicii publice sau de utilitate publică (alimentare, sanitare, școlare, culturale), dublată de o consistentă descentralizare sau subsidiarizare a serviciilor administrative, la nivel de sector sau de sub-sector (cartier), astfel încât locuitorii comunității organizate potrivit acestui model, să nu trebuiască să se deplaseze pentru a ajunge la sediul acestor servicii, decât pietonal și pe distanțe care, cu mersul unui om obișnuit, să fie parcurse în nu mai mult de 15, 20 sau 25 de minute (ca să înțelegem de unde vine denumirea conceptului); (iv) digitalizarea – inclusiv prin platformizare digitală – a cât mai multor servicii publice administrative (de autorizare, de plată a obligațiilor fiscale sau a amenzilor, de obținere a unor extrase, certificate sau a altor tipuri de documente), astfel încât aceste servicii să poată fi accesate „de acasă”, de pe un dispozitiv personal (de tipul telefon sau laptop); (v) extinderea măsurilor enunțate mai sus de la un prim sector la toate celelalte, până la epuizarea suprafeței întregului oraș, potrivit unui calendar clar stabilit, astfel încât transpunerea în fapt a „orașului în 15 minute” să satisfacă cerința predictibilității.

Ar mai fi multe de spus, dar cred că mi-am lămurit – măcar puțin – cititorii. Aceștia au înțeles că „orașul în 15 minute” nu ucide libertăți și nici nu ghetoizează pe nimeni. El pur și simplu răspunde unor realități sociale care, astăzi, se confundă cu „haosul citadin”, de care nici un mare oraș nu poate scăpa decât dacă numeroșii săi locuitori vor înțelege că: (i) nu pot conduce autoturismul personal și nu pot pretinde locuri de parcare, în condițiile în care un transport public bine organizat și integrat îi poate duce dintr-o parte în alta a orașului în condiții de confort ridicat (aici e secretul!), mult mai ieftin, mult mai repede și în condiții mult mai prietenoase pentru mediu; (ii) nu pot pretinde să-și înscrie copiii la o grădiniță sau la o școală (primară sau gimnazială) aflată în partea opusă a orașului, în condițiile în care două-trei-patru școli funcționează în imediata lor vecinătate; (iii) nu pot apela la serviciile publice sanitare asigurate de un spital aflat la o distanță de două-trei sectoare, atâta timp cât de pe balconul propriului apartament pot vedea clădirile a două-trei clinici. Vi se pare înspăimântător? Pentru unii, pentru viața ori pentru micile lor afaceri, s-ar putea să fie. Dar nu trebuie să uitați un lucru, dragii mei, pe care și eu l-am citit din cartea unui foarte respectat profesor parizian de drept public: „Dacă vreți mai multă siguranță, sănătate sau liniște publică, pregătiți-vă să renunțați măcar la o parte din libertatea voastră!”.

În sfârșit, dacă cititorii mei vor dori să afle mai multe despre „orașul în 15 minute”, promit să revin asupra acestui delicat subiect.