Se pare că, mai nou, ora exactă o primim din Biroul Oval, prin vocea inegalabilă a celor Trei Înțelepți: D. Trump, JD Vance și E. Musk. Sigur, nu în engleza pe care o murmura, de bine, de rău, toată lumea diplomatică, ci într-una nouă, inventată de cei trei cu binecuvântarea milioanelor de americani care i-au votat. Amintirea campaniei  „cancel culture” continuă acum cu noi energii și inspirație cosmică, având ca scop destrămarea unei lumi constrângătoare în corsetul ei juridico-valoric, greu de priceput și inutil de acceptat. Doar că noii militanți anti-culture nu se mai împiedică nici de Homer, nici de Shakespeare, ci au de-a face cu ordinea globală, cu dreptul internațional, dar mai ales cu cel intern, american-federal; au în vedere acești noi mușchetari un bagaj imens de cunoaștere și cutume în baza cărora a renăscut planeta după cel de-al doilea război, atunci când a decis că e mai bine cu limite decât în haosul nelimitat! Obișnuiți cu jocurile pe calculator, luptătorii noștri neînfricați confundă realitatea cu visurile lor năstrușnice, căutând în continuu să treacă de la un nivel la altul, să fie desemnați câștigători ai unor competiții care nu există pentru simplul motiv că țările importante se feresc de balamuc. În schimb, auzim/citim în jurul nostru cum șobolani de toate rasele ar dori o întoarcere la status quo ante 2022, cu North Stream, alții cu coterii estice sau cu liniștea burgheză care prelua doar informațiile convenabile, nicidecum cele despre Crimeea 2014, tătari, Dodik, Kosovo sau Transnistria. Asta ca să nu ne întindem prea mult dincolo de orizont! Niciunul dintre evenimentele cruciale ale ultimelor decenii nu a reușit să reseteze agenda mondială așa cum le iese celor trei americani de frunte: nici destrămarea Iugoslaviei, nici luptele din Caucaz, nici Hamas, nici Maidanul ucrainean sau suferințele opoziției din Belarus. Abia acum pare să fie examenul real, astfel că, democrați sau populiști, pro-americani sau autocrați, suntem somați să ieșim la tablă și să ne prezentăm, frumos, fără șoptit din bancă, fără fițuici sau cuvinte-cheie înscrise în palmă. Simplu: cine suntem, cu cine votăm și dacă ne supunem, dacă cedăm șantajelor și amenințărilor sau mai avem un centimetru de coloană? Iar dacă da, la ce ne ajută?

Trezirea Europei

„Europa, care și-a pierdut aproape complet încrederea în sine, așteaptă ajutor din afară: unii de la Rusia, alții de la America. Ambele speranțe sunt deopotrivă un pericol de moarte pentru Europa. Nici Vestul, nici Estul nu vor să salveze Europa: Rusia vrea s-o cucerească, iar America s-o cumpere. Între Scylla dictaturii militare rusești și Charybda dictaturii financiare americane, o potecă îngustă duce spre un viitor mai bun. Această cale se numește Pan-Europa și înseamnă că Europa, prin unire, trebuie să se ajute singură constituind, în acest scop, o uniune politico-militară.” Nu este, acesta, un citat din președintele Macron, nici din discursul vreunui lider european! Gândurile de mai sus au fost așternute pe hârtie în urmă cu mai bine de un secol (1923, Viena) de către Contele Koudenhove-Calergi. În loc să ia aminte, politicienii europeni și-au împins popoarele în mormântul celui de-Al Doilea Război Mondial în caverna Războiului Rece și în utopianismul ultimelor trei decenii, în care s-au legănat tocmai în contracte economice cu Rusia și în garanțiile americane sub umbrelă NATO.  Nici ocuparea Crimeii, nici războiul surd din Donbas nu au fost suficiente spre a suna ceasul deșteptării; ba din contră, chiar după invadarea Ucrainei în februarie 2022, mulți lideri (!) încă sperau că totul poate fi izolat „acolo, în est”, ei rămânând, în continuare, alintații unei moșteniri toxice. Consolidarea propriilor țări, precum și a Uniunii Europene au fost mereu pe ultimul plan, în timp ce câștigul financiar imediat a ridiculizat toate celelalte puncte posibile de pe agenda politică. Europenii, să recunoaștem, s-au lăsat cumpărați și protejați.

Cu noua reformulare a politicii globale, nesiguri că acoperișul de securitate va mai rezista, dar și lipsiți de curajul de a-și formula o politică proprie, traversează un șoc existențial. Pe scurt, încep să priceapă că, dacă Ucraina va fi înfrântă/va capitula, în câțiva ani, se estimează undeva la trei-patru, alte țări europene vor avea aceeași soartă, iar garanțiile de securitate s-au evaporat. Aceleași estimări dau cifra de zece ani ca perioadă minimă pentru ca țările europene să atingă un grad de înarmare și pregătire militară care să le promită măcar șanse într-o prezumtivă luptă. Ar vrea să susțină Kievul, dar constată că, militar și financiar, au lacune consistente. Franța și Germania discută aprins asupra sursei finanțării de miliarde de euro necesari; deplasarea forțelor de menținere a păcii sună minunat din microfoane, dar faptic se concretizează destul de greu; „modelul danez” de a susține financiar producția de muniție în Ucraina stă sub semnul suspiciunii de fraudă în alte capitale; iar mobilizarea unui ajutor eficient și urgent (după trei ani de conflict) trenează.

În acest context trebuie văzută ora exactă de la Washington: îndată după istorica (în sens negativ, desigur) dispută din Biroul Oval, liderii europeni au pornit o avalanșă de întrevederi menite măcar să desțelenească terenul, adică să știe și ei care e situația reală a producției de armament și muniție autohtonă; care sunt capabilitățile europene per se, independent de implicarea SUA; cum se traduce practic „autonomia strategică” și mai ales, câți ucraineni mai trebuie să moară până ce Europa să înțeleagă miza și să intre în joc. De pildă, SUA a oprit furnizarea de informații militare, Kievului și s-a „descoperit” că serviciile franceze și cele britanice reușesc să preia acest job fără probleme; Giorgia Meloni a propus extinderea umbrelei de securitate NATO asupra Ucrainei, ceea ce încă e subiect de controverse și interpretări; Musk amenință cu întreruperea internetului prin Starlink pentru Ucraina, dar Polonia a anunțat deja că va prelua furnizarea acestui serviciu. Mai mult, președintele Macron a organizat o întrevedere cu șefii de stat major din 30 de state europene, inclusiv Marea Britanie și Turcia, tocmai pentru a discuta aspectele concrete ale ajutorului pentru/apărării Ucrainei/garanțiilor de securitate care pot fi acordate precum și corelarea/coordonarea lor. Marine Le Pen critică oprirea ajutorului militar american pentru Ucraina drept „o brutalitate condamnabilă”, iar Nagel Farage o urmează. A devenit clar pentru toate statele continentului că reînarmarea este urgentă, în timp ce s-au pierdut ani buni de pace ignorând această necesitate. Premierul Keir Starmer anunță o nouă întâlnire virtuală, săptămâna aceasta, cu toți liderii europeni și „parteneri Commonwealth”, Australia și Canada anunțându-și participarea. Scopul este același, evaluarea și coordonarea implicării fiecărui stat care dorește să ajute Ucraina. Este primul premier britanic care a abandonat atitudinea anti-UE și speră în consolidarea unei coaliții puternice pe continent și, mai mult, a uneia globale în jurul ideii de libertate. Aceasta după cea oferit, deja, Ucrainei, finanțare pentru a cumpăra 5.000 de noi rachete. La începutul lunii februarie, Franța și Danemarca au trimis avioane de luptă (Mirage 2000, respectiv F 16), care deja au intrat în acțiune împotriva rachetelor și a dronelor rusești îndreptate împotriva infrastructurii civile.

Întrebarea deloc prostească, dar voit acuzatoare este: cum ar fi arătat Ucraina azi, dacă toată această mobilizare de forțe ar fi avut loc în urmă cu trei ani, dacă Europa ar fi fost pregătită mental și logistic, dacă s-ar fi abandonat încă de atunci logica Est/Vest în favoarea unei imagini integrate a securității și păcii pe continent? În acest sens, spuneam, ora exactă a venit din Biroul Oval, acolo unde s-a spus, cu subiect și predicat, ceea ce europenii nu ar fi vrut să audă niciodată: anume că America ar putea întoarce spatele unui lung șir de convenții, declarații, exerciții comune, asigurări și garanții; că MAGA nu înseamnă o mega-umbrelă de securitate, ci o privire înspre interior, înspre sine cu orice preț; o abandonare a Europei în miezul unui conflict deloc simplu de gestionat, mai cu seamă că el presupune o nouă logică de război dezvoltată în acești trei ani, o prevalență a dronelor și roboților în locul armamentului „clasic”; securitate cibernetică, troli și război hibrid acolo unde UE se legăna în idealul unei „puteri civile”. E una să avertizezi Europa că vin nori negri și ar trebui să se pregătească; și cu totul altceva să o abandonezi când, poate, are nevoie de suportul american mai mult decât oricând după 1989. A mai existat o oră zero a Europei: anul 1945. Dar, atunci, Planul Marshall, alianța transatlantică strânsă și indiscutabilă a condus la un deznodământ demn de lumea civilizată.

B… ICS (adică BRICS fără R)

Grupul de state BRICS, constituit în 2009, includea inițial patru/cinci state: Brazilia, Rusia, India, China și, după un an, Africa de Sud. Se dorea o alternativă la lumea transatlantică, la condiționalitățile legate de drepturile omului și guvernarea democratică, coagulând,  cum se vede, mari puteri militare, demografice și financiare. Între timp s-au alăturat alte cinci state din lumea musulmană (Egipt, Etiopia, Iran, Indonesia, UAE) atrase de oportunitățile economice și chiar de impactul potențial asupra ordinii mondiale. Cum e și firesc, prezența Rusiei și chiar participarea acestor țări la summit-ul BRICS 2024, desfășurat la Kazan (în Federația Rusă), determina aceste țări să susțină agresiunea rusă în Ucraina, tacit sau mai vocal. Însă un alt efect al straniului „dialog” din Biroul Oval, precum și al războiului comercial declanșat de Donald Trump împotriva tuturor a determinat schimbări majore, greu de inversat pe termen scurt. Anume, India a bătut palma cu UE pentru o mai strânsă cooperare economică; Brazilia critică abordarea Washingtonului prin care Ucraina devine vinovată de declanșarea războiului; Africa de Sud, luată în vizor de Elon Musk pentru discriminarea populației albe, riscă să se alăture țărilor „neprietenoase” cu SUA. China este cunoscută drept ținta predilectă a lui Donald Trump, așa că, dincolo de declarațiile cu iz diplomatic, tot mai rare, e drept, China știe că se află într-un conflict complex cu „America”, chiar dacă nu-și va abandona relațiile tradiționale cu Rusia. Totuși, a anunțat posibilitatea de a trimite trupe de menținere a păcii în Ucraina, ceea ce, oricum am citi, e un fapt fără precedent: implicarea militară a Chinei în Europa. Până la urmă, nici Rusia nu este atât de naivă, încât să creadă murmurul sirenelor de la Casa Albă, chiar dacă nu și-ascuns bucuria la auzul veștilor despre despărțirea SUA de Europa și, îndeosebi de Ucraina. Până la urmă, toate aceste repoziționări pot face din BRICS/BICS sau BICS+ o asociație mai onorabilă decât ne-am fi așteptat, desigur, în comparație cu Țara celor Trei care au speriat planeta. O reașezare care, asemeni opiniilor recente exprimate de Marine Le Pen sau Giorgia Meloni, schimbă harta ideologică într-un mod complet nefavorabil SUA.

Victima care nu moare

            Ziua în care Biroul Oval a devenit scena unei incredibile confruntări dobândește conotații și mai profunde într-o succintă contextualizare. Se întâmpla în 28 februarie 2025, în timp ce zece ani înainte, în 27 februarie 2015 a fost asasinat Boris Nemtsov; în aceeași perioadă, cu doar un an înainte, familia lui Alexei Navalnîi se confrunta cu regimul de la Moscova în tentativa de a primi corpul disidentului și a-l înhuma creștinește. Acum, explică istoricul Timothy Snyder, întâlnirea din Biroul Oval a fost una eminamente antisemită, uzând de toate instrumentele consacrate: critica la adresa vestimentației lui Zelenski, cererile repetate ale lui JD Vance ca președintele ucrainian să mulțumească pentru un ajutor pe care îi și cerea sa-l returneze, cu toate că, spune Tim Snyder, „ajutorul a fost, de fapt, o parte invizibilă din bugetul SUA, un penny dintr-un dolar”. Dar nici mulțumirile repetate nu au fost suficiente. Președintele Zelenski trebuia umilit, contrazis și strivit de mașina de război mediatic. Preluând o temă rusească binecunoscută, cei trei au dus-o atunci la apogeu: Ucraina e un stat artificial, deci nu există, dar are un președinte evreu, astfel că există doar întrucât este susținută de o conspirație evreiască internațională. Iar demnitatea președintelui și sacrificiul miilor de ucraineni se traduc în noul limbaj politic în dictatură, ilegitimitate și aroganță.

Așadar, la acest nou ceas al istoriei, trebuie să fim modești, umili, conștienți că, fără sprijinul american, suntem neajutorați, victime ale conspirațiilor, non-actori politici. Iar tocmai la acest semnal, lumea s-a trezit: discută, se mobilizează, critică, selectează grâul de neghină. S-a dat ora exactă a izolării SUA și a reașezării ordinii globale pe coordonate nebănuite până acum, chiar cu participarea foștilor aliați. MAGA va fi sinonimă cu sfidarea și frontierele dintre fostul ideal al democrației și „restul lumii”, mai colorată, mai diversă, mai vie.