„Omul care a văzut 10.000 de creiere” se destăinuie

Interviu cu neurochirurgul Horia Pleș, șeful Clincii de Neurochirurgie a Spitalului Clinic Județean de Urgență din Timișoara.

Robert Șerban: Ești un chirurg care face cel puțin două operații pe zi. Și nu oriunde, ci pe creier!

Horia Pleș: Da… Dar, de fapt, nu contează numărul operațiilor, ci complexitatea lor. Pot fi operații care durează 30-45 de minute, cum este o hernie de disc lombară, dar poate fi o tumoră cerebrală sau o malformație vasculară cerebrală, când vorbim de 3-4 ore. 3-4 ore fiind o medie, o operație medie, fără un efort deosebit, să spunem, din partea noastră. La noi sunt operații care durează, de rutină, cinci ore și nu sunt rare…

– Se întâmplă să stai cinci ore acolo sau…

– Sigur că da, cinci ore stai permanent acolo.

– Nu poți pleca să fumezi o țigară, să dai un telefon?

– Sunt timpi când ai putea pleca, dar nimeni din echipa mea, de la Neurochirurgie Timișoara, nu este atât de pasionat de fumat, să spunem, ca să plece, să întrerupă intervenția operatorie…Sunt momente când poți să o întrerupi. Am văzut, culmea, astfel de lucruri în străinătate.

– În filme sau pe viu?

– Pe viu.

– Da? Pare halucinant să-l lași pe bietul om cu calota deschisă!

– Nu, nu se lasă oricum. Sunt momente în care poți să întrerupi cinci minute, un sfert de oră, dacă chiar se întâmplă ceva și trebuie să mergi la toaletă sau… Îl țin minte pe profesorul Tuleken, din Ütrecht, Olanda, care, după ce opera 45-60 de minute, se oprea să bea o cană cu lapte. Nu se desteriliza, primea laptele într-o cană cu paiul, îi puneau paiul în gură, el sugea din respectivul pai și se hidrata. Nu obosea după o oră, dar îi intrase în obișnuință acest lucru. Era ca un tic. Dar, categoric, noi începem operația și nu ne oprim decât atunci când o terminăm.

– Când ai făcut prima operație?

– Cred că în ’82, ceva în genul ăsta…

– Și de atunci ai ținut un registru al operațiilor?

– Nu, nu am ținut un registru, dar, la un moment dat, am fost solicitat de cineva să spun cam câte creiere am văzut. La acel moment am calculat vreo 10 000 de creiere. A și fost un coleg de-al meu care m-a și luat puțin în balon. Zicea: „Uite omul care a văzut 10 000 de creiere”. Dar asta e situația.

– Ai avut în familie rude care au profesat medicina?

– Tatăl meu a fost medic radiolog, dar asta am aflat mai târziu. În copilărie, dacă mă întreba cineva ce este tatăl meu, spuneam că e vânător. Îl vedeam zilnic cum pleacă la vânătoare. Eu nu știam de la ce serviciu se întoarce, dar că pleacă la vânătoare era evident, fiindcă își lua cu el un câine și o pușcă. Deci, „Ce e taică-tău?” „Vânător”. Pe urmă, de la o anumită vârstă, am aflat că e medic radiolog. Nu mi s-a părut atât de important unde se duce dimineața, după-masa era mult mai important. La un moment dat, tatăl meu a fost cel mai bătrân vânător din județul Timiș sau din regiunea Banat. Eu nu sunt pasionat de așa ceva.

– De ce? De obicei se transmit lucrurile astea. Tații își iau băieții cu ei…

– Da, m-a luat de câteva ori la vânătoare, cum să nu. Vara a fost chiar plăcut, frumos, în pădure, dar iarna, prin noroi, prin zăpadă, mi s-a părut groaznic! Nu înțeleg cum pot să se chinuie singuri oamenii, să se scoale la 4-5 dimineața și să se ducă…

– Pentru un biet fazan. Ai tras cu pușca?

– Am avut pușca în mână, dar mi-a apărut, odată, o căprioară în față. Mi-a fost imposibil să trag în căprioara aia, și de asta nu pot să-i înțeleg pe vânătorii care fac asta. Acum, mai în glumă mai în serios, fiecare își satisface nevoia de sânge în felul lui. Tatăl meu a fost vânător, eu sunt chirurg…

– Ideea de vânătoare induce ideea de… cinism. Și eu am discutat cu prieteni vânători, care, culmea, sunt și medici. I-am întrebat: „Măi, ce suflet ai să iei cu luneta un amărât de iepure și să îi zbori blana?” Mulți mi-au spus că îi relaxează.

– Da, la iepuri e ușor, însă la porci mistreți au fost cazuri când am văzut cum n-au știut cum să mai scape, cățărându-se în copaci cu tot cu pușcă. Este și un sport periculos, la un moment dat.

– N-ai fost atras de politică, deși bunicul a fost om politic, a fost senator. Gheorghe Pleș, senator de Arad.

– Bunicul a fost senator liberal între cele două războaie mondiale. Era din Bârzava, județul Arad. Ca amuzament, pe timpul acela, acceleratul care venea de la București spre Timișoara sau spre Arad, nu mai știu exact, oprea în comuna Bârzava, pentru că acolo coborau parlamentarii, senatorii. Printre puținii din Bârzava care mai trăiesc își aduc aminte cu mândrie că a fost o perioadă când în localitatea lor oprea acceleratul. Tatăl meu a fost unul dintre cei care a înființat Partidul Național Liberal după ’89, aici în Timișoara. Ei, și cu toate astea nu am făcut politică deloc, nici înainte de ’89. Nu am fost membru al Partidului Comunist. Nu m-au primit…

– Pentru că aveai un dosar prost, probabil.

– Nu știu dacă neapărat am avut un dosar prost. De exemplu… Am lucrat în stagiatură la Ineu, în Arad. Cum era pe timpul acela, au spus: „Tovarășul doctor, dacă vreți să fiți membru de partid, trebuie un intelectual la 10 muncitori… N-avem 10 muncitori care să-i băgăm în partid”. Pe urmă am plecat la București. Acolo am făcut specialitatea – pe timpul meu se făcea specialitatea numai în București. „Tovarășul doctor, dumneavoastră și așa vă întoarceți la Timișoara. De ce să vă facem membru de partid aici, că vă fac acolo”. Și atunci mi-am spus: dacă tot am scăpat și n-am intrat în partid înainte de ’89, hai să scap și după ’89.

– Discuțiile cu tatăl tău, liberal, nu s-au dus niciodată spre zona asta?

– Nu, pentru că eu sunt convins – dar nu e obligatoriu să am dreptate, pot să greșesc – că nu poți să faci și politică bine, și medicină bine. Poate alte lucruri se pot combina, dar medicina și politica nu. Știu cazuri în Timișoara de medici parlamentari – nu pomenesc niciun nume. Eu socotesc că au renunțat la ceva, și cred că au renunțat la profesiunea de medic pentru ceea ce fac acum.

– Ne-am întâlnit odată la cabinet și îmi spuneai, cu amărăciune, arătându-mi o mulțime de reviste de neurochirurgie, de specialitate: „Regret că nu îmi ajunge timpul să le parcurg așa cum trebuie pe toate”. Cum arată ziua unui neurochirurg?

– A unui neurochirurg… De fapt, a unui medic dintr-un centru universitar, pentru că, totuși, este o diferență între un spital universitar mare și alte spitale. Nu vreau să denigrez colegii din spitalele mai mici, dar am ținut la un moment dat un curs în cadrul unui proiect european – n-are importanță în care oraș din jurul nostru –, și medicii au venit și mi-au spus: „Foarte interesant ce ne-ați spus, dar trebuia puțin mai pe limba noastră, să înțelegem”. Și eu nu vorbesc într-un limbaj medical complicat, tocmai ca să fiu înțeles… Există o diferență evidentă între medici. Și atunci și ziua unui medic din spitalul universitar județean, a unui neurochirurg, e ca a unui robot. Nici măcar nu mai apuc să citesc, cât aș vrea, cărți de medicină, ca să nu mai vorbesc de altele, de beletristică. Față de un medic de acum 50 de ani, care era un adevărat intelectual, am devenit un robot. Te duci la 7 și jumătate la spital, raportul de gardă, totul contra cronometru, faci vizita, apoi în operație, una, două, nu contează, și trei operații pe zi. Trei ore este minimum la o operație pe creier, dar imaginează-ți două operații plus încă ceva… Ai ieșit din sală, te așteaptă pe etaj pacienții. Și nu poți să-i refuzi, ei nu pot să înțeleagă – și este și normal, până la urmă – că ești obosit. El e bolnav. El este, în acel moment, unic în secția aia de neurochirurgie sau în orașul Timișoara, el e bolnav și vrea să fie primit ca atare, ascultat și consultat. Ce dacă tu ai fost în operație? Și are dreptate, până la urmă. Uneori îmi mai sare țandăra, fiind obosit, ai tendința cumva să îl… critici: „Tu nu înțelegi că am ieșit din operație?”. Și, culmea, imediat realizez că n-are cum să înțeleagă, așa că mă stăpânesc, îl rog să mă aștepte 10 minute, mă duc să mănânc un iaurt, ceva, și îl văd. Ce înseamnă asta? Că mai stai în spital până pe la ora 4-5 fără niciun efort. Dacă ai probleme administrative, dacă ai ghinionul să fii șef de secție, stai și mai mult. Sunt mulți care ar vrea să fie șefi de secție, fără să realizeze ce înseamnă asta, cum îți mănâncă timpul. În timp ce aceia care vor sa fie șefi de secție sunt acasă, tu stai în continuare la spital, pentru probleme organizatorice, răspunzi de ceea ce ai semnat… Și se întâmplă, cum a fost acum vreo două zile, să ajungi la 9 și jumătate seara acasă.

– Regreți lucrurile astea? Nu se poate face o fractură în zi, în care să spui: ”Domnule, începând cu ora 4, salut!”

– Nu. În momentul în care ți-ai asumat acest rol, trebuie să-l duci până la capăt, nu te-a obligat nimeni să faci ceea ce faci. Acum e nevoie de tine sau de mine. Sunt anumite intervenții operatorii pe care nu că numai eu le pot face, dar eu le fac, să zicem, cel mai bine. Îți trebuie experiență, pentru că în chirurgie, în general, nu doar în neurochirurgie, contează mult experiența. Chiar dacă se supără cei tineri – unul care acum a terminat specialitatea –, nici vorbă să poată rezolva ceea ce pot să rezolve cei care au 30 de ani de neurochirurgie. Dacă nu apar incidente sau accidente intraoperatorii, atunci totul e în regulă, totul e perfect. Problema e cum rezolvi incidentul. Și aici intervine experiența.

– Trebuie să ai viteză de reacție, trebuie să știi ce și cum, trebuie să îți apară totul ca într-un computer.

– Da, exact, creierul nostru este ca un un mare computer, care, în niște fracțiuni de secundă, ia hotărârea necesară. Poate că acum 20 de ani, la un moment dat, nu am luat hotărârea care a trebuit și am pierdut un bolnav. Azi, riscul de a pierde un bolnav dintr-o…, nu pot să spui o greșeală medicală, ci decizie incorectă, este mult, mult mai mică. Acest risc aproape că nu mai există acum.

– Cum te detensionezi? Când operezi 6 ore, e ca și cum ai conduce o maşină de Formula 1, cu 300 kilometri pe oră. Or, povesteau piloţii, după o cursă din asta de circuit, ei slăbesc 10 kilograme. Să stai 6 ore într-o operaţie, să încerci să salvezi oameni zilnic, bănuiesc că are consecinţe asupra ta… Nu se poate să trăieşti zi de zi în calvarul acesta şi să fii senin. Cum se poate?

– Păi nu eşti senin tot timpul, asta e adevărat. Mulţi vin şi mă întreabă: „Eşti supărat?” „Nu”, zic, „chiar nu sunt supărat deloc, sunt bine dispus”. „O, păi nu se vede”. Sigur, se modifică şi fizionomia în timp, greutăţile, tensiunea zi de zi, ai pacienţi pe care îi pierzi şi nu găseşti unde ai greşit, ca să te gândeşti: „uite, pe viitor să fac altfel”. Nu. Am făcut ceea ce a trebuit să fac şi totuşi îl pierd! Nu există întotdeauna un paralelism între reuşita tehnicii operatorii şi evoluţia pacientului. În majoritatea cazurilor există, dar nu tot timpul. Ei, apropo, stau 3 ore – cum ai spus – în faţa unui creier. Să ştii că asta e mai liniştitor câteodată decât să stai 3 ore în afara sălii de operaţie şi să te biciuiască telefoanele, să te pistoneze unii și alții cu fel de fel de întrebări. Măcar în blocul operator eşti liniştit şi faci ceea ce îţi place şi ceea ce trebuie să faci. Nu este atât de obositor, decât după un anumit număr de ore, dar gândeşte-te: am un antrenament. Eu fac asta de peste 30 de ani.

– Scuză-mă că fac o astfel de paralelă, e ca în fotbal… Unde, la un moment dat, se retrag bieţii oameni, fiindcă nu mai pot, nu-i mai ţine caroseria. În chirurgie cum e? Mâinile merg, dar bănuiesc că, la un moment dat, te poţi încărca atât de mult încât te colmatezi…

– Da, această pensionare la 65 de ani care există şi care, să ştii, cam trebuie făcută la chirurgi şi la neurochirurgi, este pornită din Europa, pentru că s-a dovedit că nu mai rezişti fizic şi psihic. Cei care rezistă după 65 de ani sunt puţini. Şi atunci, automat, eşti scos la pensie. În Occident există o alternativă: spitale private. Se duc la spitale private şi acolo, dacă aduci pacienţi şi aduci bani pentru spital, te ţin cât eşti în formă.

– E şi medicina o afacere?

– Oho, este o afacere foarte mare şi s-ar putea să şochez multă lume, dar, gândeşte-te: se adună bani pentru sănătate prin diverse metode, asigurări sociale, asigurări obligatorii, asigurări private. Pe globul pământesc se adună foarte mulţi bani, zilnic. Există instituţiile farmaceutice, fabricile care produc medicamente, fabricile care produc dispozitive medicale, aparatură medicală, existăm noi, tagma asta, lumea medicală: medici, asistente şi aşa mai departe. Și noroc că – o să sune foarte urât ceea ce spun – există şi pacienţii, fiindcă această industrie se răsfrânge asupra pacienţilor. Sigur că da, noi operăm şi tratăm ca să salvăm pacientul, să-l facem bine. Dar de ce spun că este, până la urmă, o afacere? Un monitor obişnuit costă – nu ştiu – 100 de euro. Un monitor numai pentru faptul că se numeşte medical costă 1000-1500 de euro. Dintr-o dată creşte preţul, pentru că există mulţi bani pe piaţă. Tot ce cumpărăm noi acum este din străinătate. Se cumpără la preţurile din străinătate. Ce se plăteşte ca în România? Activitatea medicală! Omul. Pentru un anevrism operat de mine sau de un coleg de-al meu, Casa de Asigurări de Sănătate descarcă spitalului echivalentul a 1000 de euro. Operația de anevrism este una dintre cele mai grele operaţii în neurochirurgie. Dar asta fiind specialitatea mea, eu o fac într-o oră şi jumătate, dar câteodată poate să dureze şi patru ore. Ei, Casa plătește 1000 de euro. La Treviso, în Italia, pentru acelaşi anevrism operat, Casa lor descarcă spitalului în jur de 10 000 de euro. Pentru acelaşi anevrism operat în Germania, Casa lor descarcă spitalului între 25 000 şi 30 000 de euro. Cum să concurăm cu spitalul care primeşte, pe caz rezolvat, 30 000 de euro, când noi primim 1000? Atunci, uşile clinicii arată aşa cum arată, din ’74, paturile sunt aşa cum sunt, nu chiar din ’74, dar, oricum, nu sunt… ultimul model. Statul român cumpără pe valută medicamentele, din străinătate, aparatura medicală e cumpărată din străinătate, la preţurile din străinătate, iar singurul plătit ca în România este doctorul. De asta pleacă doctorii. Să ştii că nu sunt fericiţi dincolo. A, acea fericire aparentă, că ai în cont astăzi 5000 de euro, mâine 10 000, peste 10 ani, 100 000 de euro. Dar sunt nişte sclavi, de fapt, ca şi noi, ai sistemului. Stau de dimineaţa şi până seara la spital, nu sunt niciodată francezi sau englezi sau nemţi, veşnic vor fi români care s-au dus în ţările respective…

-Ştii lucrurile astea de la colegii care au plecat acolo?

– Sigur că da. Ei simt asta.

– Deci sunt trataţi ca şi când ar fi – cum se zice în Banat – vinituri.

– Exact, ausländer, cum spun ei.

– Nu contează cât de bun eşti?

– Contează că sunt buni, pentru că sunt acceptaţi acolo. Sunt secţii în Germania unde personalul medical german a început să înveţe româneşte, pentru că sunt mai mulţi români şi vorbesc între ei româneşte. Iar nemții nu mai ştiu pe ce lume sunt şi încep să înveţe româneşte, ca să înţeleagă şi ei. Dar, până la urmă, românii nu sunt asimilaţi sau, cel puţin, nu la prima generaţie. Nu ştiu ce o să fie la a doua generaţie, la a treia, sigur se schimbă lucrurile. Ei bine, și acei medici români plecați ar vrea să se întoarcă. De ce? Fiindcă ăsta e, până la urmă, creierul: uită lucrurile negative. Vor să se întoarcă, iar când vin şi văd realitatea din spitalele de la noi, care e cum o știm cu toții… Nu contează că, din punct de vedere tehnic, eu operez tot ce se operează în Europa. Ba chiar sunt destui neurochirurgi în Europa care nu fac ce facem noi. Findcă ține şi de manualitate, până la urmă, nu doar de tehnologie. Dacă eşti din Austria nu eşti mai abil tehnic decât cineva născut în România. Sigur, nu poţi să ai performanţă dacă nu ai aparatură. De-a lungul anilor, până la urmă – că toţi suntem nemulţumiţi –, Ministerul Sănătăţii a adus aparatura de care avem nevoie, fiincă nu puteam să operăm chiar fără nimic. Însă nu avem tot ce ne-am dori. Mă gândesc la sistemul de neuronavigaţie, care te ajută să localizezi tumora: te uiţi în microscop şi ştii permanent unde este ea. Alegi cel mai scurt drum şi faci distrucţia cerebrală din creier cât mai mică. Noi obişnuim să spunem că operăm pe creier, dar nu e adevărat: operăm în creier, noi tăiem creierul. Această neuronavigaţie te ajută să găseşti tumora repede, să nu cauţi. Eu, după 30 de ani de neurochirurgie, nu am nevoie de ea, propriul meu creier este un computer, are propria… neuronavigaţie, ştiu unde să găsesc tumora. Dar cel care e specialist de 5 ani o găseşte greu. Iar el ar avea nevoie de tehnica asta suplimentară, ca să nu mai piardă timpul şi să facă și el ceea ce fac cei mai bătrâni. E normal: de ce să mai aştepţi 10-20 de ani să-ţi faci tu experienţa proprie pe pacienţi, ca să ajungi să faci ce fac eu acum, sau doctorul Franţescu, colegul meu, sau un alt chirurg cu experiență?