Sunt multe regiuni din țara noastră care în zeci sau sute de ani nu prea au avut fapte notabile de consemnat în istoria lor. Nu e o vină a cuiva anume din acele locuri. Pur și simplu nu au avut întâmplări, bătalii, dezastre sau, dimpotrivă, mari evenimente frumoase. Pe lângă ei a trecut istoria mai repejor și nu a avut timp de poposit pe acele meleaguri. Sigur că oameni de ispravă au trudit și gândit și acolo. Dar nimeni nu a avut timp să consemneze acele fapte. Dacă avem mari întâmplări care au răsturnat idei sau stabilitatea unei formațiuni locale cu totul, așa și în unele comunități locale nu s-a întâmplat nimic în sute de ani.
Unde nu e nimic se poate inventa. Ori se pleacă de la un fapt banal care este hiperbolizat până la dimensiuni cosmice. Un mare scriitor care, pe nedrept, este aproape uitat povestește o întâmplare. Este cazul unei mici comunități ce voia cu tot dinadinsul să iasă din anonimat. Așa că membrii ei au scornit o idee genială. Au ochit un stejar secular din hotarul satului, pe care au pus o placă comerativă. Acolo era scris cu litere de aur și cu mare emfază că în urmă cu vreo cinci sute de ani ar fi poposit timp de o oră un mare războinic care a băut o gură de apă. Baș că a mai profitat și de umbra deasă pentru a-și trage sufletul. Copacul a devenit loc de pelerinaj, legenda creștea de la an la an. Satul a înflorit de pe urma oaspeților care veneau pe acolo. Mai contează că nimeni nu a verificat nimic? Contează că eroul din vechime nu a trecut pe acolo deloc, nici măcar prin apropiere? Uneori faima ți-o faci și singur, dacă nu te ajută soarta.
Iată de ce pare cu atât mai ciudată poziția autorităților ce conduc treburile în regiunea noastră, a Banatului. Aici totul este îmbibat în istorie. Unde dai să sapi un șanț apar urme de pe vremea romanilor sau chiar dinaintea istoriei scrise. Facem la nivel declarativ mare caz de trecutul nostru. Sigur că cei ce se umflă mai mult în pene cu „strâmoșii noștri” nu știu nimic despre aceștia. Mulți politicieni, cu orice prilej, aduc vorba despre multiculturalism, toleranță religioasă și de gândire. Iar mai apoi îl înjură gros pe cel ce are altă credință. De câte ori nu ați auzit de caracterul multietnic al Banatului? Cei ce apelează la aceste vorbe nu vor putea niciodată articula un cuvânt în limba vecinului. De cele mai multe ori sunt trecuți în umbră cei al căror nume sună mai ciudat. În opinia unora, cei ce se semnează cu mai multe consoane sunt automat dușmani ai poporului.
Cetatea Timișoarei a avut norocul să aibă parte de mari personalități ale istoriei. Dar dacă alții nu au nimic și își fac eroi din nimic. La noi sunt sute de cazuri demne de amintit, dar le băgăm sub preș.
Una din marile figuri la Europei medievale, care a influențat politica a jumătate de continent din peninsula italiană până la Constantinopol, este elogiat ca un mare erou de istoricii din multe țări. Savanți de origine sârbă, italiană, maghiară sau turcă scriu despre Filippo Scolari. La noi în oraș nu se știe nimic despre el, doar din motiv că are un nume străin. Acest mare conducător de oști a fost conducătorul acestei Cetăți a Timișoarei. Aici a fost sediul său pentru mulți ani. Dar o stradă cu numele său nu există. Ori măcar o placă comemorativă cu care să salvezi multe aparențe.
Cine a fost acest mare om de care nu știe nimeni?
Pipo de Ozora sau Pippo Spano, ori Filippo Scolari (în maghiară, Ozorai Pipo) este cunoscut cu multe nume. Pe numele său Italian se numea de fapt Filippo Buondelmonti degli Scolari. Pipo (Filippo) s-a născut la Tizzano, lângă Florența, pe la anul 1369 (anul nu este prea corect consemnat, ar putea fi și 1368) ca fiu al unui nobil florentin pe numele său Stephano di Francesco Scolari. Familia Scolari din Florența, potrivit istoricilor și genealogilor italieni, 
are legături cu familia Guond și familia Buondelmonte. Nu este cunoscut numele mamei lui Pipo. Proprietățile familiei Scolari se aflau pe teritoriul fostei Florențe, în Tizzano și Vicchiomaggió. Se mai cunoaște cu siguranță un frate al său, Matteo, cu care va împărți aventurile tinereții. O soră a lor avea să se mărite cu un anume Leonardo di Caccia Altoviti.
Florența era, în acel moment, unul dintre marile centrele ale vieții financiare și economice europene. Deci este firesc ca cei doi frați Scolari să-și încerce norocul în afaceri. La vârsta de cincisprezece ani, Pipo a devenit ucenicul unui comerciant. Aici prinde tainele afacerilor, învață contabilitatea. Se pare că avea cunoștiinte avansate de matematică, administrație și vorbea câteva limbi. Spre deosebire de mulți dintre conaționalii săi, era destul de educat. Era capabil să vorbească în limbile germană, poloneză, cehă și română, pe lângă limba maternă și maghiară.
Biograful Jacopo di Poggio pomenește de călătoriile de afaceri ale lui Scolari în teritoriile germane, unde se și stabilește. De aici ajunge la Buda. În capitala regatului maghiar era în legături comerciale cu un om de afaceri florentin Luca Pecchia. Apare în acte maghiare în 1398, pentru prima dată, ca Stephani de Scolari, și este remarcat de Kanizsai Miklós. Îi sunt încredințate administrarea unor domenii și afaceri. Se achită cu destoinicie, de vreme ce foarte repede va avea în grijă o importantă trezorerie.
Datorită cunoștințelor sale și marii sale corectitudini, cariera lui Scolari a crescut rapid și, în câțiva ani, a ajuns trezorerieul regelui Sigismund. Primește domeniul și castelul de la Simontornya (Simonsthurm). Tânărul florentin este numit administrator al tuturor minelor de aur din regat. Astfel este cel ce reușea să pună la dispozița coroanei fonduri pentru veșnicele lupte cu armatele Semilunei.
În Bosnia are loc o mare revoltă care se încheie cu moartea unui rege local (Tvertko I). Pipo a reușit să prindă și să anihileze principalii lideri ai revoltei. Așa începe cariera militară a celui ce părea hărăzit a fi administrator și comerciant.
Unul din cele mai mari dezastre militare în care au fost implicate forțele creștine din Europa este așa-numita Ultima Cruciadă (în septembrie 1396). Ultima mare bătălie a acestei Cruciade anti-otomane îl găsește pe Filippo conducând oștile la Nicopole. Spre deosebire de mulți alți militari scapă cu viață. Pipo, împreună cu regele și cu un număr de conducători, a călătorit cu o navă mică până la Dunăre.
Odată cu nunta sa cu Barbara, fiica și moștenitoarea lui Andrei de Ozora, primește numele domeniului alăturat numelui său.
În istoria ungară figurează ca o perioadă plină de răsturnări de situație. Mai mulți pretendenți doresc tronul. Scolari este implicat în aceste intrigi. Una din grupări a luat partea lui Ladislau de Napoli, altele au rămas loiali lui Sigismund. În acest timp, la Viena, Pippo a primit titlul de comite sau spán, de unde îi provine supranumele de Spano. În această calitate a inițiat construirea sistemului de cetăți de frontieră, care să fie capabil să reziste agresiuniilor otomane.
Din poziția sa de comite Pippo a început confruntarea cu otomanii, dar, în acelasi timp, se deplasează împotriva armatelor bosniace de la Hrvoje Vukčić Hrvatinić, unde asediază orașul Sibenik și recucerește părți ale ale Croației pierdute.
În 1408 Pippo a devenit ban de Severin și membru al Ordinului Dragonului. Zona Banatului era cea mai apropiată de linia Dunării și de dușmani. Era nevoie de un vajnic războinic să pună ordine în apărarea provinciei. Așa s-a ales Cetatea Timișoarei cu unul din cei mai străluciți conducători militari. De aici avea să pornească campaniile militare care aveau să ajungă până în Italia natală.
În 1410 Sigismund l-a trimis să convingă orașele-state italiene să taie legăturile cu Napoli cea rebelă. El a călătorit pe ascuns in orasul sau natal, Florența, apoi la Ferrara (unde il intalneste pe Niccolò III d’Este).
În acea vară a avut contacte și cu papa Ioan al XXIII-lea (antipapă). Ia parte la campania anti-venețiană din 1411. Scolari a intrat în Friuli în fruntea unei armate puternice, a cucerit Aquileia și, în decembrie, ia Udine și mai multe cetăți din Romagna, după care capturează pe Vittorio Veneto, un înalt oficial al familiei Barbarigo. O seamă de prinzonieri venețeni aveau să plătească scump moartea unui militar de rang înalt căzut în luptă. Norocul nu îl părăsește pe comitele de Timișoara. Scapă cu bine din multe bătălii dintre orașele-stat italiene. Venețienii au dorit o pedepsire exemplară a lui Scolari, prin torturarea sa cu aur topit. În ciuda originii sale italiene, rămâne fidel regelui său, Sigismund al Ungariei.
Un comandant militar de seama lui Pipo Scolari nu putea sta departe de frământările dintre state.
Pipo a luat parte, în martie 1414, la Consiliului din Konstanz pentru a media neînțelegerile dintre regele Sigismund și puterea papală. Tot la Konstantz asistă la executarea conducătorului rebel ceh Jan Hus.
Anul 1417 îl găsește pe comitele Timișoarei în luptele cu turcii din Țara Românească, iar un an mai târziu luptă la Belgrad. Revine în 1419 în Bosnia (unde a reușit impunerea unui armistițiu de cinci ani). Atunci, regele i-a acordat Severinul, Mehadia și Orșova. A fost chemat în Boemia, unde s-a ocupat cu insurecția husită din 1420, în bătălia de la Vítkov Hill.
Zvonul că Pipo a fost ucis în Boemia a dus la un atac otoman în Țara Românească, împotriva aliatului său, domnitorul Dan al II-lea. Pleacă să-l ajute pe Stefan Lazarević, și câștigă o bătălie de mare anvergura împotriva turcilor.
Anii de privațiuni de pe câmpurile de luptă aveau să lovească pe neașteptate. Generalul neînfricat în bătălii cade victimă unui banal accident vascular. Moare în decembrie 1426, la Lipova.
La funeraliile sale de la Basilica de la Székesfehérvár avea să participe însuși apropiatul său, regele Sigismund. Odihnește pe veci alături de mormintele regilor maghiari.
Filippo Buondelmonti degli Scolari de Ozora a dus numele Timișoarei peste tot unde l-au purtat valurile vieții. Iar cei ce acum conduc orașul nu găsesc de cuviință să-i amintească faptele sau măcar numele pe un colț de zid ori pe o placă de marmură. Se vorbește de ani de zile despre o statuie ecvestră la noi în urbe. De ce nu merită condotierul Pippo Spano o astfel de reprezentare?